Zile diferite

Ții minte când te îmbrăcai cu haine de bărbat, cu pantaloni lungi și largi care te împiedicau până ce, copleșită de atâta râs, te aruncai cu fața înainte în pat? Atunci te-am iubit cel mai mult. Acuma zilele sunt diferite. Se întunecă devreme. Zilele se schimbă mai repede decât le-ai tăia de pe calendarul de pe birou. Inevitabilul ciclu al naturii. Inevitabila iarnă. Inevitabila schimbare a firii omului.

 

Uneori, închid ochii și-i deschid în grădina ta, plină de flori, miresme, culori, sunete, așteptări, lumină. Multă lumină. Lumină pâlpâitoare și fină, raze calde ce trec haotic prin corpurile frunzelor în aur.

Mă aștern în grădina ta, peste dorurile tale somnoroase.

 

Iar tu? Tu te apropii fără să mă trezești. Pe îndelete. Ușor ca o ninsoare de decembrie. Îmi spui la ureche că știi că nu dorm – mă prefac doar, sorbindu-ți în taină mișcările. Iar eu? Eu aștept răbdător să mă crezi și să reiau jocul.

 

Mă atingi pe umeri, îmi atingi creștetul și-mi îndepărtezi ușor firele de păr de pe frunte, așa cum ți-ai trece degetele peste corzile unei mandoline. Îmi mângâi obrazul aspru, țepos, nebărbierit. Mă învelești cu o păturică țesută din nopțile tale singuratice.

 

Te apleci la urechea mea. Îmi țin răsuflarea ca să-ți simt mai bine suflarea. Tainele tale. Miezurile parfumate. Adierea gândurilor tale. Și, cumva, îmi flutură tot mai încet pieptul. Aproape că aud freamătul apelor tale adânci. Aud cum nu mișcă deloc norii. Cum se opresc anotimpurile. Îmi șoptești atunci, tandră și ninsă de prima zăpadă, așa:

 

“Tu ești izvorul ce curge prin mine.”

 

Surâd. Îmi țin ochii închiși. Strâns închiși. De teamă că atunci când îi voi deschide, să văd altceva decât grădina ta.