Jurnal închinat alcoolului - sau cum am oprit locomotiva vieții

Motto: I suggest we drink before we go out drinking.

 

Am să v-o zic pe șleau: mă enervează faptul că mă furișez. Nu este fair și nici măcar bărbătește. Dar o fac. Pur și simplu o fac. O fac pentru că trebuie. Îmi zic că trebuie în fiecare dimineață. Mai bine spus când mă trezesc, sau și mai bine spus când fac ochi, când fac ochi cu adevărat. Așadar am rămas la furișare. Da. O fac. Încerc să-mi repoziționez tractul existențial. O fac pentru că îmi place să beau. Și nu beau pahare. Eu beau sticluțe. Cândva beam sticle. Asta era demult. Adunate erau navete de sticlă. Adunate și acestea sunt rasteluri. Mai multe din ele fac vagoane. Vagoane înseamnă tone de alcool. Lichidul care mă propulsează în locomotivă. În locomotiva vieții mele. Și mă furișez. O sinapsă îmi spune că I got 99 problems but the alcohol ain’t one.

Am zeci de sticluțe mici. Sau sute? Multe, în orice caz. Goale, de 50 de ml. Cu etichete la fel de mici și frumoase ca niște bibelouri mici, Red, Finlandia, Jack, Absolut, ouă de gândaci, cum le spune ea. Gândaci de bucătărie care vin și tot vin și nu mai pleacă. Sticluțele mele sunt mari. Ascund în ele idei, trăiri și capitole. Ele sunt precum glasul roților de tren. Aleargă. Aleargă și ele împreună cu mine. Și le iubesc, of Doamne, sunt atât de mici ca împărtășania Ta. Și le caut și le ascund. Ca nimeni să nu vadă sângele dat pogrei și vulgului, ălora care văd vin în sângele lui Hristos absolvit de colesterol. Punct. Maria Magdalena sigur bea vodcă. Altfel organismul ei ar fi pierdut trenul. Trenul vieții. Trenul regăsit la Crucea Sfântului Andrei.

 

Sunt un bețiv notoriu, dar am și eu mândria mea. Și mă enervează asta. Mă înțeapă rechizitoriul ăsta. Că de ce beau și că de ce fumez. Într-adevăr, beau. Și da, fumez. Ca o mocăniță. Ca trenul ăla care transportă nostalgia prin râpe și munți, văi și piscine. Povești și politică. Yuporn și biserici. Și acum mă gândesc la ultimul gândac. O sticluță amărâtă de Absolut. Pe unde naiba o fi? Dracu știe. Mă jur că pe ultima am ascuns-o în gunoi. Acolo erau coji de cartofi și de dovlecei, coji-vegan, skinuri, cum s-ar spune. Și-mi căutam sticla. Și n-am găsit-o. Ia-o de unde nu-i! Și-mi vin idei. Vreau să beau. Să scurg toate ideile. Să le beau și pe ălea până se îmbată fiecare în parte. Să fie atât de bete încât să-și importe filosofiile. Să le facă praf. Să se culce cu Descartes după ce Kant era supt fără prezervativ. În condițiile în care Platon îi lingea cucuta lui Socrate. Și vaga idee: Marx plus Lenin egal democrație. Născută prin Soljenițân. Sunt în ceață.

 

Dar viața merge înainte. Carcinom-Bazo-Celular. Ups. Cancer de piele. Sună ca un rechizitoriu. Și viața este un tren. Viața mea este un tren. Unde intrii fără bilet. O mocăniță. S-o deraiez? Stați puțin să-mi găsesc sticluța... Și mai este ceva. Și trebuie să spun. Ca un letopiseț porno, o delațiune de fătălău, o chestie literară. Pur și simplu o poezie în versuri două, despre ea și viață. Practic pielea mea era observatoare ca un omid de mătase. Omid? Omid sau omidă? Habar nu am.

 

Așadar m-am furișat. Era frumos afară. Țin minte. M-am dat jos din trenul vieții pe o plajă goală. Pe o plajă care face nudism. Se afla în fața barului El Comandante. Genul ăla de bar făcut de alți bețivi din nuiele și chestii de unică folosință. Care se pun pe foc în prima noapte de rece. Am apărut brusc. Cred că taxiul care m-a adus, cu numărul CT 05 ALC ar știi mai multe. Chestia de taxat știe clar. În fine. Am coborât. Greu. Greu de tot. Ea, la fel și eu. Plaja n-o chema. Vorbise în clepsidră până atunci.

 

O bețivă și jumătate. În fine. Cobor. Era deja în fața boxelor. Și dansa ca o pirandă posedată. Eu beau. Îmi place să beau, nu știu dacă v-am mai spus. Din sticluțe mici. Îmi place să beau mai ales cu marea-n față. S-o privesc și să-i spun: Tu! Vezi lua-te-ar dracu că am curajul să te privesc și uneori să te-(n) not? Adevărul este că sunt varză. Beat țăndări. Praștie. Nu văd nimic în fața ochilor.

 

Perversiunea bahică se unduiește în fața mea, cu ochii întorși în cap. Dansează. Îi aud pașii. Cândva am să-i aud călcând nisipul. Dansând și bătând siliciul cu picioarele ca și când își alimenta vulva cu nitriți și nutrienți. Și alte gadgeturi. Fac precizarea că este actriță la Teatrul de Comedie din București. E frumoasă, ariană, are ochii verzi ca topazul, cu privirea fixă și ațintită către Marea Neagră încă de când a coborât pe ușa din stânga a taxiului. Ochii îi par ușor tembeli, de parcă Marea ar fi o scenă de teatru privită de spectatori de pe însăși tâmpenia asta de bucată de plajă.

 

Era beată. M-a tras de mână după ea. Și a dansat. Și-a dat jos amărâtele de sandale și a făcut-o. A dansat în văzul tuturor. Un dans cretin, de femeie care își apără schema socială, născută parcă acolo în ochii larg deschiși ai plajei. Și a dansat. Nu s-a mai oprit. Și a băut. Și am băut. Vodcă. Și multă. Și ochii se schimbau. Din verzi se făceau negrii. Dracu le mai știe culoarea. Poate doar Marea, fiind cea mai trează, dintre noi trei, eu, ea, ochii ei, muzica și ceilalți, poate ea, ori poate Marea, să spună cu exactitate ce și cum. Cert este că erau negrii. Ochii ei, zic. Și scoteau sunete ca niște delfini. În fine. Asta se întâmpla pe când m-am dat jos din trenul vieții la Constanța, ca să-mi caut amărâta de sticluță.

 

M-am trezit pe scaunul din bucătărie. “Cine ești mă, nu tu deschizi mii de borcane și de sticluțe din frigider, cine p... mea ești tu să arunci la ghenă borcane, zi, aștepți să dorm ca să le bei și pe-astea trei, chiar nu vezi că trezești lumea cu borcanele tale aruncate la ghenă? Așa ai fost tu educat? Sunt foarte sătulă de această mocirlă, lasă că o întreb eu pe maică-ta, dacă așa te-a crescut, să arunci borcane la 3 noaptea.” Mă uitam la ea și vedeam “ochi verzi ca topazul”... bă ce tâmpenie artisitică. Erau verzi și atât. Pentru adevărul literar mă simt nevoit să precizez că borcanele conțineau chestii de iarnă, gogoșari, spre exemplu, care ți se decojeau în mână. Pieliță sau skin. Whatever.

 

Așa. Era beată și eram beat. A dansat în demența  mării. A căzut. Mi-am închis telefonul. Am privit-o atent. Am vrut s-o iau în brațe. Așa, cavaleresc. M-a întrebat dacă putem face sex sălbatic. Și atunci mi-am amintit. Că adevărata dragoste se ține la borcan. Aș fi vrut să fie o clepsidră mereu întoarsă, ca un gadget all-inclusive. Dar marea făcea valuri. Privind pe plajă o nebună voyoristă. Și a văzut-o.

 

M-am trezit. Cred că era un fel de dimineață. Lumea își muta ultravioletele. Ploua. Făcusem amândoi un fel de îngeri pe nisipul ud. Știți voi, chestia aia idioată pe care o faci pe nisip când dai din mâini. Sunt convins că am făcut-o ca să nu mă înec. Prepuțul la fel, plin de nisip. Iar ea, cu cracii dement așezați, primitori de nisip ud, încă respira, ca într-o clepsidră cu stop pe piept.

 

Avea niște sfârcuri scuamo-celulare. Să-mi trag palme, nu alta.