Ești femeie în sensul
cel mai tandru pe care eu, ca bărbat neștiutor, îl cunosc. Așa e, m-ai întrebat
aseară ce văd în ochii tăi când stăm față în față, așa, tăcuți și zâmbitori ca
doi copii ascunși într-o casă din copac. De câteva ore, mă simt mânat de un
sentiment puternic, profund și compulsiv să-ți răspund. Eu, în ochii tăi, văd de
fapt cum marea doarme și cum se mișcă în același timp. Văd cum marea doarme și
cum totuși urmele ușoare ale apusului de soare încă persistă. În ochii tăi văd
și jocuri, dar văd și atingeri, transformări. Văd o femeie al cărei râset viu
parcurge o întreagă pădure de pini, până către dune, până ce ajunge să dea o
strălucire chiar și nisipului alb al stâncilor, ca o zăpadă. Și te mai văd ca
pe un adăpost construit cu migală numai și numai din dragoste. Un adăpost la
vederea căruia încetinești pasul, știind că noaptea-i clară și dulce. Te văd ca
pe un element moale care te mângâie și apoi îți curge proaspăt în încălțăminte,
exact cum îți intră uneori spuma de mare în pantofi, când visezi, când râzi și
te simți inexplicabil cel mai încrezător bărbat de pe planetă. În ochii tăi văd
de fapt acea fugă tăcută a timpului, prin orificiul unei clepsidre înguste care
nu măsoară timp, ci măsoară intenții sentimentale. Intenții blânde, drăgăstoase.
În ochii tăi mă văd pe
mine. Întreg. Cu mâinile precise, ca ale unui chirurg specializat în emoții, făcut
să te pot atinge, să te pot modela și construi ca pe un templu. Să te înalț în
lumină. Tot acolo, văd o femeie diferită, ale cărei tăceri pot închide toate
câmpiile de pe pământ. Când te privesc și mă scufund acolo, te iubesc cumva
dincolo de mine sau de tine. E un loc în care pot cu ușurință inventa imnuri
pentru a-ți celebra imperiul. Un loc în care atunci când ochii ți se închid,
știu că se închid de fapt pleoapele lumii. Și eu te țin, obosit, în brațele
mele, ca pe un oraș.
Așa că înțelege-mi
tăcerea. Pune-mi întrebări, îmi place când o faci, dar înțelege-mi tăcerea.
Tăcerea mea e un protest la adresa cuvintelor, în general lipsite de acuratețea
sentimentelor ce zac în mine, a sensurilor pe care mi le produci prin simplul
fapt că ești. Că ești așa frumoasă. Știu, și cred că știi și tu, că dragostea
nu-ți este dată ca un cadou, ea trebuie câștigată, meritată, exact la fel cum
liniștea și calmul nu sunt produse ale priveliștii, ci ale ascensiunii reușite,
al muntelui dominant, al instalării noastre în cer. Iluzia unora este că
dragostea o întâlnești, dar ea se învață. Dragostea se învață de la făpturi
minunate, drăgăstoase, cum te-ai născut tu să fi. Și vreau să mai știi că în
dragoste, de asemenea, nu știi totul. Și nici nu te odihnești niciodată.
Prin urmare, când te
privesc în ochi, și tu mă întrebi ce văd, ar trebui să știi că văd o lume
mirifică, de basm, dar încă nedescoperită, nestrăbătută și într-o perpetuă
construcție. Pentru că așa suntem și noi doi. Ne reconfigurăm și (re)construim
de la o zi la alta, descoperidu-ne reciproc alte săruturi, alte impresii, alte
esențe și alte colțuri. Ține minte, așadar, că nu te odihnești niciodată în
dragoste, dacă ea nu se transformă din zi în zi. Și că nu poți, atunci când
iubești o femeie minunată cum ești tu, să te așezi liniștit în propria gondolă
și să devii așa, din senin, cântec de gondolier pentru totdeauna. Crede-mă pe
cuvânt, când îți spun că aici, în acest punct, mulți îndrăgostiți se împiedică.
Și cad în capcană. Și le scapă din vedere că dragostea femeii trebuie mereu
urmată, ea fiind în continuă mișcare, transformându-se de la un răsărit la
altul. Ce vreau de fapt să-ți spun este că, până la urmă, nu are nici o
semnificație ceea ce nu e ascensiune sau trecere. Cine se oprește mulțumit în
dragoste, crezându-se cu sacii în căruță, nu va găsi nimic altceva decât
plictiseală, căci priveliștea nu mai are nimic să-i mai spună, fiind mereu
aceeași.
Am inteles ipoteza ta: "Iluzia unora e ca dragostea o intalnesti, dar ea se invata", insa daca nu vrei sa o inveti, atunci oare o vei intalni intamplator, sau nu o vei intalni niciodata fiindca trebuie invatata?...Dar atunci cum se explica faptul ca adesea oamenii se indragostesc chiar fara voia lor?
RăspundețiȘtergereDeși sunt licențiat în Sociologie, trebuie să-ți mărturisesc că în literatură nu operez cu ipoteze. Ideea textului vrea mai degrabă să spună că nu-i suficient să-ți cadă dragostea în poale, ea se transformă și trebuie să ții pasul cu ea, și cu felul transformator al femeii de a iubi. Că dragostea trebuie îmbunătățită, pentru a nu te lăsa furat de peisaj.
ȘtergereAm inteles ideea textului si sunt intru totul de acord cu aceasta.
ȘtergereSocotisem insa ca ar fi un prilej bun sa-mi lamuresc acele intrebari, deci le-am asternut aici. :)
Dragostea e in continua transformare, iar noi ne transformam si ne schimbam odata cu evolutia ei, intrucat observ ca are o influenta semnificativa asupra personalitatii noastre, dar e adesea un "fenomen" rebel intrucat nu putem alege cand sau de cine ne indragostim...
Dar cert este ca ramane un condiment esential pentru reteta vietii.
Ai pus întrebări frumoase, dar nu în contextul cel mai potrivit. Într-adevăr, dragostea e democrată (li se poate întâmpla tuturor) dar puțin învață din ea și puțini știu să țină pasul cu ea.
ȘtergereApoi, chiar dacă înveți sau nu ceva din dragoste, e posibil ca dragostea să ți se mai întâmple, să o mai întâlnești, și să te împiedici în același locuri, ori să faci aceleași greșeli la nesfârșit. Dar, deși e democrată, dragostea e neiertătoare, în același timp. Nu o vei putea păstra la nesfârșit și neschimbată, sau mai bună, dacă nu o înțelegi.
Cu alte cuvinte, în rețeta vieții e esențială adaptarea și transformarea la dragoste. Dragostea nu-i ceva static, n-are formă fixă și nici proprietăți neschimbate.