miercuri, 6 noiembrie 2013

Femeia ne invită întotdeauna s-o vedem așa cum vrea ea



Facebook-ul poate fi și un abator de carne. O piață a sexualității. Un spațiu în care femeia devine un bun de consum. Facebook-ul sau orice altă rețea de socializare expune poate cel mai bine dreptul la fantasmă al femeii. Iar dreptul la fantasmă al femeii este, spun unele guri, un drept recent câștigat și promovat mai ales de publicitate și filme. Și, mai mult decât atât, asocierea femeii ca obiect – deși unul animat, viu – cu alte obiecte a indus, la un moment dat, includerea femeii în așa numita categorie a obiectelor neanimate. Bunăoară, ideea de sân ca metaforă a mărului, sânul rotund, care a triumfat în secolul XIX, era de fapt alimentată de valul de picturi cu femei care aveau în preajmă o tavă cu mere. Așa că, precum se cumpărau merele, bărbatul era invitat să cumpere sâni. Părți ale corpului femeii deveneau consumabile. Femeia s-a bucurat mult timp de această asociere, în timp ce bărbatul nu dispunea decât de comparația dintre sexul lui și banana, un laitmotiv folosit sporadic în publicitatea vestică. Așa că istoric vorbind, bărbatului i s-au dezvoltat treptat fantasmele consumului erotic, până ce s-a ajuns la fundamentarea funcției decorative – femeia ca ornament – sau femeia de utilizare.
 
Și totuși, ce se întâmplă cu imaginea erotică a femeii din spațiul virtual? De ce resimt unele femei nevoia de a-și dezvălui până la indecență sexualitatea în fotografii pe rețele de socializare? Unde are loc ruptura? Îmi amintesc, din vremea când mă pasiona istoria artei, că la un moment dat un grup de critici de artă a publicat un volum intitulat Femeia ca sex-obiect, arătând că vizualul, în general, dând o atenție deosebită imaginii feminine, a contribuit semnificativ la considerarea acesteia ca obiect dezirabil al fantasmelor erotice și/sau pornografice masculine și au impus trecerea lor în realitate. Se subînțelege că accentul s-a pus asupra faptului că „erotic însemna de fapt „erotic pentru bărbați, întărind oarecum dreptul bărbaților la contemplarea ori utilizarea femeii în scopul delectării și plăcerii sexuale personale.
 
E o întrebare dificilă, care naște o multitudine de răspunsuri, cea legată de motivația femeii de a-și prioritiza aspectul în detrimentul cunoștințelor practice, teoretice, etc. Pentru unii, imaginea femeii în preajma unor obiecte propuse achiziției, a transferat acest tipar comportamental femeii. Ca de pildă, în primele clipuri publicitare făcute în industria auto, unde femeia a fost inclusă în categoria bunurilor, a obiectelor la care aspiră bărbații. Proximitatea, vecinătatea, atât de evidente în poziția femeii culcate sau așezate pe capota unei mașini, sugera că un obiect nu poate exista fără celălalt, iar dacă vrei să ai o satisfacție totală, trebuie să le deții pe amândouă, la pachet, deși evident, reclama nu era pentru femeie, ci pentru mașină. Unii au spus că această răsucire s-a strecurat pervers și subtil în lumea aspirațiilor masculine. Lucru care a condus la o manipulare a mentalului masculin în defavoarea femeii.
 
Femeia, așadar, nu trebuie să fie inteligentă, cultă sau specialistă în vreun domeniu anume, ci sexy, frumoasă, cu sex-appeal, bună, picantă, etc. Cumva, femeia însăși se instituie ca obiect de consum prin referirea la ideea de consum. Trupe faimoase muzicale, de genul Spice Girls, Las Ketchup, Pussycat Dolls, Atomic Kitten, ne trezesc imaginarul prin asocierea femeii cu mirodeniile, cu gustul, sau cu drăgălășenia pisicilor. Ele sunt picante, sau inocente în sensul provocator, preluând și reproducând ceea ce așteaptă bărbații de la ele și invitându-și semenele să fie la fel. Femeile sunt ca alimentele sau ca pet-urile de companie: ele pot fi dulci, picante, drăgălașe, etc.
 
Ca să înțelegem mai bine superficialitatea sexuală la care asistăm de câte ori privim în stânga sau în dreapta pe rețelele de socializare, poate că ar trebui să amintim cazul sugestiv al pictorului francez Gustave Courbet, care a pictat, pe la jumătatea secolului XIX, un tablou intitulat Femeia cu ciorapi albi, pentru un ambasador al Imperiului Otoman la Sankt Petersburg, ce locuia la Paris. Tabloul înfățișează o femeie tânără, așezată, ce-și trage un ciorap alb peste piciorul gol, celălalt fiind ușor ridicat, și îmbrăcat (pe vremea aia neexistând încă colanți), până la vederea genunchiului și sugerându-se ceva chiar mai mult decât atât. Cumva, celui care privește tabloul de jos în sus i se sugerează organele genitale ale femeii care atrage orice privire necondiționat. Criticii s-au scandalizat la momentul respectiv, încercând să argumenteze că privirea este condusă cu măiestrie – către sexul feminin. Khalil Bey, ambasadorul ototman, a șovăit inițial la vederea lucrării, apoi a luat tabloul și l-a încuiat într-un seif din propriul cabinet. El se simțea atât posesorul acelui tablou cât și al femeii din el. Aripa radicală a mișcării feministe a sugerat mai târziu că el n-ar fi încuiat tabloul dacă el nu ar fi reprezentat o femeie cu sexul sugerat vederii, ceea ce denotă nu că femeia este sex sau că are sex, ci că nu este decât un sex.
 
Ca și acum mai bine de un secol, tendința pare aceeași. În fotografiile de pe Facebook, un anumit tip de femeie amestecă la modul bizar misterul nedezvăluirii cu lipsa de pudoare. Corpul femeii este fragmentat, exact așa cum se demontează și un obiect: sânii, picioarele, fața, ochii, buzele. Poate ați observat și voi de multe ori o asemenea defragmentare în fotografiile multor fete/femei postate pe Facebook și nu numai. Istoricii ne spun că bărbații au o privire exersată de-a lungul timpului în a vedea femeia ca obiect. Și că privirea lor este nu numai evaluativă, ci și distributivă. Ei văd femeia fragmentată fiindcă au un ochi analitic. Adică scanează. Iar femeile, zic alții, au un ochi sintetic, expertiza masculină construindu-se pe accentul pus pe aspectul fizic al femeii ca o condiție prioritară a evaluării și valorizării ei. Și, atât timp cât a supraviețuit stereotipul conform căruia nu contează aspectul bărbatului, ci inteligența și reușita lui socială ori economică, femeia nu și-a exersat ochiul pentru a analiza bărbatul ca obiect. Numai că, în ultimele decade, fenomenul acesta a început să se manifeste tot mai pregnant.
 
Teorii diverse susțin că noi bărbații, am fi predatori, operatori și evitanți în raport cu femeile, corpul femeii având puterea de a seduce și de a atrage bărbații, acest lucru fiind răspicat exprimat în toate stereotipurile sexuale. Corpul femeii este, altfel spus, văzut ca un obiect de frumusețe și de pericol, și tocmai de aceea femeia este abordată cu prudență. Pentru categoria evitanților, corpul femeii trebuie ascuns ca să nu trezească tentații. Pentru operatori, corpul femeii reprezintă o țintă de cucerire, un trofeu, ceva în genul șoarecelui pentru pisică. Iar pentru predatori, corpul femeii trebuie asediat și deteriorat. Fantasmă sau realitate, corpul femeii trebuie bătut, atacat, hărțuit, violat, ucis. În timp ce pentru genul operator sunt speicifice controlul și sângele rece, pentru predator ar fi specifică doar violența. Operatorul este considerat de psihologi un soi de atlet sexual, pentru că el atrage femeile, este fermecător, le seduce, iar ele devin neajutorate, lipsite de apărare în prezența lui. El fiind cel care în confruntarea cu femeia pune întotdeauna condiții și acționează. Evitantul a fost asociat călugărului, el trebuind să se salveze prin reprimare.
 
Totuși, în viață lucrurile par a fi mult mai nuanțate și amestecate decât așa cum ne sunt ele prezentate de viziunea psihologică. În folclorul cotidian se spune că unii bărbați țin chiar o condică a cuceririlor feminine, pentru a-și întări și însemna virilitatea. Iar femeia, conștientă de acest aspect, intră într-un fel de competiție a recunoașterii fizice cu bărbatul.
 
Îmi aduc aminte că odată am răsfoit un ziar și mi-a atras atenția un anunț de închiriere al unei garsoniere, unde un tip închiria unei tipe open-minded contra unor servicii suplimentare, iar aceasta trebuia să-l mai și plătească cu încă alte două milioane și ceva pe lună. E un tablou perfect al realității crude. Am văzut apoi, la câteva televizuni de știri internaționale, că țara noastră s-ar situa pe locul fruntaș la prostituție. Nu vreau să se deducă de aici că fata medie ar fi prostituată. Nu. Dar cred că problema expunerii sexuale tocmai aici stă, de fapt. Pentru că o fată care-și va expune pe internet porțiuni însemnate ale corpului dezgolit chiar dacă nu este, tot va fi percepută ca atare. De stigmatul promiscuității tot nu scapă. E suficient să ne uităm pe Facebook, și să vedem acolo colțuri în care pocnește a prostituție. E suficient să ieși la o bere în oraș și să vezi același lucru. Unde te duci, la orice colț de stradă, găsești evidențe ale unui hedonism de acest gen.
 
Fata medie a României cred că este o fată ușoară. În loc de medie am putea să-i spunem pur și simplu fata de consum. Percepția și direcția este formată ca atare. Îmi vine în cap un pasaj nemaipomenit din Nuntă în cer, în care Eliade zice așa: „Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică de cele mai multe ori, cum trebuie el privit şi judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi acuzat de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea.”










 

4 comentarii:

  1. Robinson Crusoe sincer îți mulțumesc pentru ceea ce scrii... nu știu dece, dar orice postare pe care o faci este prezentă undeva la mine în subconștient.. Tu ești persoana care mă readuce la viață :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E cel mai frumos comentariu-compliment pe care l-am primit în ultimul timp. Mă bucur că pot scrie în așa fel încât să atrag perechi de ochi și colțuri de suflet. Sunt cu un zâmbet pe chip deja și mă bucur că poposești aici.

      Ștergere