Nostalgia câtorva lecții de anatomie a... sufletului

În primul an de facultate, pe la început, îmi cuibărisem toată afecțiunea și întreaga platformă sentimentală în brațele Luciei. O fată vioaie, și puțin... altfel. Mai resimt uneori nostalgia după dulcele farniente din vremea aia, când aveam timp să experimentez, să mă caut, să încerc, și să gust din orice, așa... pur și simplu. La vremea aia, Lucia se pregătea să devină pictoriță, era studentă în anul I la Facultatea de Arte Plastice, secția Foto-Video. Eu duceam o existență subterană de ceva vreme. Aveam, altfel spus, o existență boemă, haotică, și mă trezeam greu dimineața să merg la cursuri. Până într-o zi, când Lucia m-a invitat să merg la câteva cursuri cu ea, să văd ce se întâmplă și pe acolo. Să prind gustul, cum îi plăcea ei să spună. Acolo, am sesizat de prima oară că lumea venea cu plăcere la cursuri. Pentru profesoara de anatomie. M-a surprins oarecum lucrul ăsta, recunosc. Pentru ea, se trezeau cu toții. Profesoara asta populară era o tipă cu figură interesantă, trecută de 40 de ani, ce-mi amintea de Greta Garbo, în fotografia aia celebră în care se ascunde în spatele unei pălării de bărbat. Așa am și numit-o de-atunci: Greta Garbo. Iar după un timp, atât Lucia, cât și câteva colege ale ei au asimilat porecla asta. Care s-a răspândit apoi în toată facultatea. Măcar la asta eram inspirat pe-atunci: să pun porecle. Îmi ieșea întotdeauna.

 

Profesoara asta, Greta Garbo, preda anatomia artistică, de la ora opt. Anatomia artistică studiază din punctul de vedere al esteticii relațiile dintre dimensiunile, reliefurile și proporțiile corpului uman, jocul mușchilor, diferite atitudini și mișcări, cu scopul teoretizării și înțelegerii frumuseții. Sună complicat, dar e mult mai simplu de fapt. Și vreau să vă spun că Mademoiselle Greta Garbo ținea niște cursuri absolut impecabile. Cu desene, planșe, explicații – tot ce trebuie. La orele ei toată lumea stătea smirnă. În liceu nu-mi plăcuse niciodată anatomia, dar femeia asta avea un dar. Îmi plăcea felul ei de pune problema. Era și diferită, ce-i drept. Se vedea că nu prea era dusă la biserică.

 

Deși eu mă aflam acolo ca un străin, fusesem bine primit. Devenisem, în câteva săptămâni, o figură familiară pe acolo. La seminarii, toată lumea desena într-o veselie, se studiau apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale, construcția corpului cu ajutorul schemei Schmidt-Fritsch, principalele puncte metrice, măsurile proiective ale corpului și raportul lor cu scheletul uman. Eu nu prea aveam (și nici acum nu am) talent la desen, dar încercam să înțeleg. De la vertex la șanțul subfesier, amănunt cu amănunt. Lucia era numai un zâmbet. Uneori, mă ajuta să înțeleg unele terminologii. Cum ar fi înclinația orizontală a orbitei malarului și maxilarului, de exemplu. Ori arcada orbitară sau cea zigomatică, dar și osul nazal și groapa temporală.

 

Așa am început să trăiesc din nou.

 

Exact, să trăiesc. Ieșeam seara cu Lucia și colegii ei prin cafenele, dobândisem și unele bancuri specifice breslei de artiști în devenire care mă înconjura. A fost o perioadă extrem de ocupată din viața mea. Cu timpul, relația mea cu Lucia s-a răcit, poate și pentru că atenția mea avea să fie îndreptată curând spre Cristina. S-o spun pe șleau: întotdeauna am avut o slăbiciune pentru Cristina. Cristina fusese cea mai bună prietenă a mea din copilărie. Alături de care urma să primesc lecția de anatomie cea mai memorabilă din viața mea.

 

Eram mici când ne-am întâlnit pentru prima oară. Părinții noștri se cunoșteau, așa că ne jucam împreună. Îmi amintesc și acum camera ei cu o precizie diabolică. Dar și ea susține că și-o amintește pe a mea de parcă ar fi Oppenheimer. În copilărie, ne petreceam verile împreună, ne jucam toată ziua un fel de avionașe pe hârtie, numai că erau bărcuțe. Ideea e că-i cunoșteam scheletul de la șapte ani. Când am revăzut-o, după atâția ani, mi-am dat seama că știu acel schelet până în cele mai mici detalii. Era frumoasă, se transformase cu totul, ca o Cenușăreasă, chiar dacă linia gâtului era aceeași, și pielea la fel de frumoasă.

 

*

Din ce este compus un om? Din mușchi, oase, mein herz brennt și din creier, din hormoni, din suflet, din ridicol, din ceilalți. În cazul meu, cred că cineva pusese mai mulți ceilalți în scheletul meu.

 

Seara, ieșeam la cinematograf și după un timp chiar m-a lăsat să o sărut. Într-o seară, Cristina mi-a scris pe o hârtie sub formă de bărcuță că și-a aruncat inima pe geam. Eu îi scrisesem înapoi că i-am prins-o. Adevărul era că o cunoșteam și nu o cunoșteam, în același timp. La fel aș putea spune despre toți oamenii cu care m-am întâlnit. Dar cu ea, era altceva. Căci nu despre anatomia corpului uman am primit lecții de la ea, ci despre anatomia sufletului. Cumva, nu știu cum, ea m-a făcut să înțeleg pentru prima dată în viața mea ce înseamnă, cu adevărat, să te apropii de cineva.

 

Și în capul meu se derulau într-una cuvintele profesoarei Greta Garbo, care spunea că atunci când cunoști prea bine scheletul și fibrele unei persoane, n-ai șanse de reușită într-o relație. Cu toate astea, eu am încercat. Cristina era, după toți indicatorii mei, prietena mea cea mai veche. Ne-am plăcut o vreme, e adevărat, dar n-am reușit mai mult de atât. Toate melodiile despre copilărie înșiră numai prostii, credeți-mă pe cuvânt. Copilăria trece, suntem adulți și ăsta e tristul adevăr cu care mai rămânem.

 

Cristina m-a învățat despre anatomia sufletului fără să vrea: să fii legat sufletește de o persoană nu înseamnă să-i prinzi inima când și-o aruncă. Înseamnă să împarți, să construiești. Ceva ce n-am reușit în totalitate alături de ea, pentru că nu m-a lăsat. Asta nu înseamnă că n-am înțeles lecția pe care mi-a dat-o atunci.

 

Și totuși, pe atunci inima...

Asta mă chinuia în fiecare zi: inima.

Creierul îmi spunea tot ceea ce trebuia să știu, corpul meu – la fel. Toate mă ascultau, numai inima nu. În spatele atitudinii mele de bărbat dur, ironic, stătea o cutiuță. Asta era inima mea. Pe care am umplut-o cu amintiri din copilărie și cu lecțiile Profesoarei Greta Garbo. Nimic altceva la fel de stabil nu se găsea pe atunci în sufletul meu. Și cutia asta, am decis atunci, că nu trebuie s-o arunc pe geam. Cine știe la cine ajunge?

 

Cristina a avut mare noroc că i-am prins-o eu. Asta a fost: noroc.

*

Să recapitulăm:

Anatomia inimii. Cavități: atriul stâng, atriul drept, ventriculul stâng, ventriculul drept. Valve: mitrala, aorta, tricuspida pulmonară. Vase care pleacă din inimă: aorta, artera pulmonară.

Vase care vin la inimă: vena cavă inferioară, vena cavă superioară, venele pulmonare.

Eu le simt.

*

Pe profesoara Greta Garbo n-am mai văzut-o niciodată. Mi s-a părut, odată, că o recunosc în stația de tramvai. Nu era ea, o confundasem. Mi-a plăcut întotdeauna însă, de atunci, latura anatomică și artistică a lucrurilor. Și îmi amintesc cu drag perioada în care am primit, fără să-mi doresc asta, lecții de anatomia corpului și a sufletului, de la două profesoare atât de diferite. De la una care își dorea să ne învețe, și de la alta care a făcut-o fără să vrea.

 

*

Vedeți voi, organismul uman, ca orice ființă vie, există grație corelării fine și continue a tuturor structurilor și proceselor sale, cu scopul realizării funcțiilor acestora. Cumva, el constituie un sistem ierarhizat, ce dispune la rândul lui de tot felul de micro-sisteme de autoreglare integrate. Interesant e că deși majoritatea funcțiilor sunt îndeplinite de structuri specializate, acestea nu acționează separat, sau izolat, ci într-o strânsă dependență de celelalte.

 

Așa că întreb din nou: din ce este compus un om? Din mușchi, oase, mein herz brennt și din creier, din hormoni, din suflet, din ridicol, din ceilalți.

 

Trăiesc.

Și simt toate astea.

*

Să recapitulăm: anatomia artistică studiază din punct de vedere estetic relațiile între dimensiunile, reliefurile și proporțiile corpului uman, jocul mușchilor, diferite atitudini și mișcări cu scopul teoretizării și înțelegerii frumuseții.

 

Cristina și profesoara Greta Garbo sunt doi oameni cu care am creat legături cu totul speciale. Frumoase. Memorabile, din punctul meu de vedere.

 

La modul cel mai sincer, recunosc că mi-e dor de perioada aia. În care aveam motivația frumosului ca să mă trezesc dimineața. Mi-e dor de figura didactică a Gretei Garbo și de Cristina. Ori de zâmbetul Luciei. Poate n-am să le mai văd, pe nici una, niciodată. Nu-i nimic. Mi-am învățat lecția:

Simt.

Și.... trăiesc.