De când trăiesc în Insulă, mai mult ca niciodată, mă tot gândesc. Mă gândesc la cei care se gândesc că viața trece și nu fac nimic pentru asta. Mă gândesc la cei care nu se gândesc că viața trece și nu suferă pentru asta. Mă gândesc la cei care se gândesc că viața trece și nu-și trăiesc viața. Mă gândesc la cei care nu se gândesc că viața trece și totuși o trăiesc din plin. Mă gândesc dacă e bine să mă gândesc. Viața trece dacă te gândești la trecerea ei. Viața trece fără să te gândești la trecerea ei. De fapt, viața trece, eu rămân.
De când trăiesc în Insulă, mai mult ca niciodată, mă tot gândesc. Mă gândesc la cei care suferă că viața trece și nu fac nimic pentru asta. Mă gândesc la cei care nu suferă că viața trece și nu se gândesc la asta. Mă gândesc dacă e mai important să mă gândesc la cei care gândesc, să mă gândesc la cei care nu gândesc sau dacă e mai important să nu mă gândesc deloc.
Mă gândesc dacă e bine să mă gândesc. Viața trece dacă gândești, viața trece fără să gândești, viața trece, eu rămân.
De când trăiesc în Insulă, mai mult ca niciodată, mă tot gândesc și nu găsesc nimic important în gândirea celor care gândesc cum nu găsesc nimic important în negândirea celor care nu gândesc. Și, chiar dacă aș găsi ceva important în gândirea celor care gândesc sau în negândirea celor care nu gândesc totul devine dintr-odată neimportant câtă vreme importanța sau neimportanța nu salvează nimic.
Totul e important și nimic nu e important.
De când trăiesc aici în Insulă, mai mult ca niciodată, mă gândesc dacă e bine să mă gândesc, sunt indecis realmente, mai ales că viața trece și dacă iubești viața, că viața trece și dacă urăști viața, că viața trece eu rămân.
ţi-aş aduce iarna (de aş putea) în palmele-acolade ca pe un trandafir pictat sub sticle.
RăspundețiȘtergerevezi tu, de când ai plecat în insulă, parcă şi zăpezile de altă dată au fugit. un praf alb, ca o scorţişoară stinsă de lumină, mai mult timid decât lucitor, străjuieşte copacii aprinşi şi eu stau pe la semafoare aşteptând.
de când ai plecat în insulă mă tot gândesc cum ne vin cuvintele ca nişte haine potrivite, cum ne golesc şi ne umplu iară ca pe nişte amfore, cum ne veghează.
de când ai plecat în insulă, iarna toată e plâns, dar să stai fără grijă, o vom repara cumva, tu de aoclo, eu de aici. vom fi bine.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereaș cutremura iarna (de aș putea), aș mărunți-o în praf, așa face-o pulbere în palmele blânde, în palmele ghilimele, aș cutremura-o ca pe o șoaptă susurată de ape.
RăspundețiȘtergerevezi tu, zăpezile n-au fugit, zăpezile aleargă în căutarea noastră, acoperind mijlocul distanței dintre noi cum acoperă norii cerul. să nu stai pe la semafoare așteptând, ci să scrii, să-mi scrii, să-mi scrii ca și cum insula asta se apropie tot mai repede de tine, într-un avânt de neoprit, până ce furtunile se moleșesc, până ce zăpezile se lasă convinse, ca niște mateloți ce ajung într-un final la țărm.
de când am plecat, gândul mi-e încă la tine, și ce ar fi oare plecarea mea fără gândul acesta? ar fi o plecare fără gând, un gând fără plecare.
de când am plecat, îmi ascut penelul, sabia, ca împreună să reparăm nedreptățile timpului, distanței, ca împreună să ajustăm iarna, anotimpurile, tu de acolo, eu de aici. știi tu, ca să plângem printre litere așa cum numai noi știm să fim. ca să râdem după fiecare punct așa cum numai noi știm. cum nu știe nimeni. tu de acolo, eu de aici și să fim bine.
Gândeşte şi scrie...
RăspundețiȘtergere