Noi doi ne-am potrivi de minune

Noi doi? Îți spun eu: noi doi ne-am potrivi de minune. Noi doi ne-am potrivi de minune, ba chiar îndrăznesc să spun că am putea fi îngeri, că până și păsările și-ar putea face cuib în pletele noastre rebele, că am putea apărea în vis copiilor speriați, lunaticilor, și să-i ghidăm spre insulele lor secrete, că am putea fi cârtițe sau fluturi, că am putea fi liberi (of, atât de liberi!), că am putea fi veșnic tineri (și veșnic asemeni), că am putea fi făcuți din același aluat, că am putea fi primii fulgi din fiecare zi, că am putea vindeca călcâiul lui Ahile, că l-am putea dezlega pe Prometeu, că am putea salva câteva suflete de la înec, că am putea purta cu rândul bolovanul de pe umerii lui Sisif, că am putea fi încă în acel leagăn care amestecă cerul cu pământul, că am putea fi nefericiți împreună, că am putea crește brazi și tei, orhidee și margarete, că am putea înfia Luna, că am putea face să cadă Zidul Plângerii (și toate celelalte ziduri), că am putea picta o capodoperă înaintea tuturor celorlalți (și dacă am fi fost contemporani cu Leonardo am fi pictat-o pe Mona Lisa înaintea lui, sic!), că am putea planta flori de Nu-Mă-Uita în curțile pușcăriilor, că am putea strânge tot gunoiul care infestează destinele, că am putea salva câțiva înecați, că am putea face muzică sau liniște, că am putea cere adăpost pe o altă planetă, că am putea fi îngeri, dar numai și numai dacă, desigur și indiscutabil, ne-am întâlni curând, cât de curând.