Noi doi și cuvintele cele mai cuvinte

Spune-mi, nu-i așa că uneori, când te gândești la mine, dincolo de zâmbet, te îneacă tăcerea? Ori uneori chiar sfiala? Uite, hai te rog să nu ne mai fie frică de cuvinte, să încercăm să le folosim, știi tu, ca instrumente de iubire, să nu ne rănim cu ele inutil, prostește, fără sens, să nu facem din aceste minuni arme de luptă, să ne înțelegem cu ele, să le folosim în iubire ca și când ele ar fi un vehicul care ar putea eventual să topească distanța reală dintre noi, ba chiar să izbutim să nu mai spunem iubirea mea și iubirea ta, ci iubirea noastră, eu cred că ăsta ar fi rolul cuvintelor într-o lume care nu mai știe să folosească corect semnele inimii, ori semantica afecțiunii, ori topica sentimentelor. Spune-mi, nu-i așa că uneori, când te gândești la cineva anume, dincolo de zâmbet, îți lipsește provocarea? Vino te rog în noaptea asta în jocul meu, e o noapte specială, în care nici măcar luna nu apare, și putem fi numai noi doi și cuvintele cele mai cuvinte, e o noapte întunecată, neagră, aproape la fel de îndepărtată ca orice infinit, e o noapte specială pentru joc, pentru noi doi, și uite, până și ielele au nevoie de lună, căci dansul lor doar așa e înțeles, pe când al meu are nevoie de însingurare, și uneori poate că nici nu trebuie să ne vedem, în ideea că dacă vom reuși să ne vedem fără să ne zărim, dacă ne vom găsi în noapte, fără să ne aducem corpurile aproape, dacă vom fi împreună, știi tu, cu adevărat împreună, cu toată depărtarea nopții dintre noi, cu toată afecțiunea de care suntem în stare, ei bine, atunci iubirea noastră este o iubire reală, nu imaginată.