Când întrunesc aproape toate gesturile din lume

Ieri dimineață, chiar aici, undeva sensibil mai la nord sau dacă vreți dincolo de încăpățânatul meridian Greenwich, trezindu-mă înainte de a suna ceasul, m-am privit cu mare atenție în oglindă și am văzut. Pur și simplu am văzut. Sentimentele mele? Alternante. Uneori sunt un fir de nisip, la care poate au lucrat hoarde interminabile de chinezi, alteori o uriașă cămilă ce străbate deșertul zâmbind, iar câteodată nici mai mult nici mai puțin decât o crudă frunză bej, lipită de asfaltul umed. Am ceva din avântul lui Ghilghameș în căutarea nemuririi, ceva din curajul unui cerb împresurat de lupi, ceva din gesturile tinerilor sacrificați ritualic pe altare însângerate, ceva din îndârjirea căpeteniilor de oști, falnici, călare, strigând: la atac! Am ceva din gestul îngrijorat al mamei care ne învelea, seara, cu cea mai mare sfințenie, picioarele degerate de vântul șuierând prin ferestrele înghețate, ceva din gestul plin de dispreț al bărbatului care plătește femeia și ceva din apetitul albinei în căutare de miresme noi. Pe undeva, am impresia că sunt un cumul inexplicabil și irepetabil de gesturi. Că întrunesc cumva, nu știu cum, toate gesturile din lume. Și că doar gestul trecerii mâinii prin părul cuiva l-am pierdut.