Mie? În primul rând îmi place cum dormi

În primul rând, îmi place cum dormi. Tu dormi ca și cum lumea nici n-ar exista, cu buzele țuguiate în partea stângă, și te întinzi de parcă anotimpurile și cerul nu și-ar schimba în același timp culorile, tu dormi ca și cum Dumnezeu le-ar fi modelat pe femei dormind, într-un târziu moment de tandrețe sau de supremă inspirație, ori poate pentru a nu mai zări cuvântul frumusețe decât în somn, pe întuneric, când orbitoarea veioză aprinsă la sfârșit de săptămână de fiecare bărbat îndrăgostit îi lustruiește ochii, restul rămânând mai mult sau mai puțin în obscuritate. Repet: în primul rând îmi place cum dormi. Tu dormi cu părul răsfirat pe nasul meu, mirosind a vanilie, pe cearșaf, prin tot patul, până la etajul întâi, unde mirosul scandalizează bătrânele de pe scară, tu dormi cu o mână ieșind de sub plapumă într-un stop cadru al degetelor subțiri, albe și cumva amenințate de tăblia imitație de mahon a patului, dormi ca într-un dans subtil și exuberant pândit de toți bărbații care au visat la o singură femeie întreaga lor viață.

 

Uneori, tresari și zâmbești când îmi simți mâinile, contactul, vârfurile, mâinile mele ridate și fragile ca o dimineață de iarnă, când te privesc cum stai cu capul ascuns sub pernă, când dormi profund, de parcă ai pilota un submarin cu tancurile de aer golite, de parcă ai dresa un pui de focă să patineze cu tine prin luna februarie, de parcă ai fi un pește exotic cu aripioarele dorsale date cu lac de culoarea mării, într-un camuflaj perfect, pentru a nu fi observată de vreun vaporaș malefic de unde se aruncă grenade împotriva oricărui submersibil, fie el și imaginar. Tu dormi senin - și asta chiar atunci când e vreme urâtă afară, te privesc neîncetat și încep să mă conving că poate totul nu-i decât un vis, poate al tău, pe care mi l-ai inserat și mie, printre gânduri, și imediat un vecin o să se apuce să alerge prin apartament ori să bată în perete, ca să ne trezească.

 

Tu nu dormi oricum, tu dormi cu tâlc, uneori citesc romane întregi pe chipul tău, personaje destinse sau încruntate, tu dormi vesel, uneori mai și zâmbești, câteodată mârâi, cine știe ce căței abandonați îți trec pe sub pleoape, și îi mângâi, le vorbești, îi scarpini, apoi dormi iar adânc, ca o sirenă obosită, paralitică, cu fața-n jos, respirând neauzit, dormi precum cineva ori ceva care nu-i trecut încă în dicționarul de sinonime, dormi de parcă ai căzut din Ursa Mare direct în patul meu, pe pernele mele, și peste inima mea. Atingerea celor zece degete de la picioarele tale mă readuc la realitate, mă trezesc ca într-un fel de epifanie presărată de îngerii păzitori, deși nu găsesc în imaginația mea nici un fel de înger care ar putea figura în ipostaza ta, și nici vreo ipostază feminină inedită a lui Hermes, care să-ți ia locul, măcar privită din spate, cu sandale italienești, asta pentru că, totuși, niciodată zece degete frumoase ca ale tale nu pot fi substituite de două aripi.

 

Tu dormi grațioasă, ca o balerină de zăpadă, cochetă și indiferentă la muzica lumii interpretată la talgere, perfect conștientă că nici un coregraf nu a izbutit până acum să realizeze un spectacol pe această temă, adică pur și simplu nu i-a trecut niciunuia prin minte subiectul, tu dormi ca o femeie frumoasă dintr-un tablou care doarme, fără să sforăie, fără să facă triluri, salturi, ori alte mișcări bruște care sperie toți iepurii albi din alte vise. Tu dormi dansând ușor în ritmul dimineților și-atât, pe o muzică pe care o definești ca fiind însăși tristețea definitivă a magicului, a blocului gri din fața blocului nostru, tu dormi frumos, de parcă te-ai mișca pe o scenă pe care maeștrii de balet se simt intimidați de scândurile scenei pe care de regulă nu se întâmplă absolut nimic, dar care acum scârțâie îngrozitor, imitând astfel, în cel mai bun caz, agonia unui personaj neimportant din actul doi, cu acompaniament de talgere.

 

Tu dormi, se pare, cu totul altfel decât ar face-o un om mort de-a binelea, și asta cu toate că vei muri în ultima ta zi și tu, iubita mea, tu dormi atât de elegant și de lin ca un velier înaintând pe un ocean prietenos, cu pescăruși imperiali la tribord și cu balene albastre împingând pupa cu botul, tu dormi ca un marinar de cart, care în loc să strige din rărunchi Pământ! Se întoarce pe partea cealaltă surâzând, știind că nu poate fi vorba nicicum de pământ, că totul e doar apă, nouăzeci și doi la sută, că așa scrie în cărțile de navigație și în tratatele de anatomie, și probabil că întreg universul e la fel, apă, și numai apă.

 

Tu dormi ca un astronaut ce nu observă norii acoperind orizontul, și nici sinilii, cu un aer primejdios, în care ni se vor dizolva într-un final mințile, tu dormi știind că un astfel de om e lipsit de gravitație și de dreptul la beatificare, știind că iată, cosmonauții nu pot ajunge în nici un fel sfinți, că lor li-s suficiente căștile de aluminiu, cu antene parabolice, tu dormi, iubita mea, la urma urmei, ca bunul Dumnezeu, și eu sunt fericit din cale afară că dormi pe perna mea. Dormi atât de frumos încât nu mă deranjează nici măcar că uneori îmi bagi degetele în urechi.

 

Tu dormi așa cum dormeau dezbrăcați Adam și Eva înainte de a fi izgoniți din Rai și, când te văd dormind, așa de frumoasă, de visătoare și fericită, îmi vine să dau foc așternuturilor, apartamentului, blocului și bradului din față, unde și-au făcut cuib doi porumbei și-o sumedenie de vrăbii pe care le-ai îngrășat îngrijorător punându-le farfurii pline cu firimituri de pâine uscată, și să mă fac și eu vrabie și să vin la tine, zburând tâmpit, și fericit, și fără zgomot, până la tine, până în brațele tale. Exact, până la tine. În constelația Cassiopeia, să zicem.