Melodrama unei povești romantice din ibricul de fontă

Se povestește că a existat cândva un gnom atipic, ieșit din comun, care iubea apa. Exact, un gnom care iubea apa, și nu pământul, așa cum ne-am aștepta oricare dintre noi. Un gnom botezat de părinții lui cu arhi-cunoscutul și lipsitul de imaginație prenume subteran Kaukis. Despre Kaukis se știe doar că zâmbea mereu și ajuta pe oricine, și că era cât o mică făptură de statura unui pitic din basme, cu gusturi excentrice, căruia îi plăcea poezia, dansul și înotul. De unde căpătase această aptitudine pentru înot, n-ar putea spune nimeni cu exactitate. Cert este că, plictisit din cale afară de păzirea comorilor și acumularea de informații, de lipsa luminii și a curățeniei impecabile, ori de tavanurile de pământ care ucideau din fașă orice tentativă de imaginație și creativitate, viteazul nostru Kaukis decide să plece într-o zi bună zi către lumea supraterană. Așa că își face bagajele și părăsește la un moment dat și pentru totdeauna regatul despotului Rubezahl, stăpânul absolut al lumii subterane. Zis și făcut. Numai că, pentru a nu se transforma la răsăritul soarelui într-o piatră ori într-o broască, își începe călătoria noaptea. După aproximativ patruzeci de zile gobliene de mers pe jos, Kaukis ajunge la un moment dat în fața unei grădini de o frumusețe aparte, irespirabilă, cum s-ar spune, și cum nu mai văzuse niciodată în viața lui, dar despre care îi povestiseră câte ceva părinții lui, care în tinerețe se cunoscuseră în grădina neîngrijită a unui muzicant ambulant. Iar din mijlocul grădinii, se putea desluși o casă cochetă, îngrijită, cu ușile larg deschise, pe a căreu ușă scria frumos Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim Paracelsus.

 

Paracelsus nu era însă, în acea seară, acasă. Așa că micul și neînfricatul nostru Kaukis, se cațără meticulos și plin de cutezanță pe masa acestuia din bucătărie, și de acolo până sus în dulapul din preajma sobei de bucătărie, folosit de gazdă în special pentru depozitarea ustensilelor de bucătărie. Frânt de oboseală, își ordonează bagajele lângă un ibric din fontă, când, deodată, aude clipocit de apă. În acel moment, parcă toată oboseala din oscioare i se evaporase dintr-o dată. Kaukis avea această slăbiciune pentru apă. Kaukis iubea să facă baie, iubea înotul, și se hotărî să urce numaidecât în ibric să facă o baie binemeritată după un drum lung și ostenitor de mai bine de patruzeci de zile gobliene. De altfel, chiar și acasă, mai ieșea uneori la suprafață că să-i admire de la distanță pe toți cei care se pricepeau atât de bine să pescuiască mormoloci.

 

Cum spuneam, despre mărimea lui Kaukis nu există referințe exacte, ci doar repere – era îndeajuns de mic ca să facă baie într-un ibric. Le prefera de obicei pe cele din pământ, ori din lut, în timp ce ibricele de metal îi provocau o ușoară senzație de gâdileală (și știe toată lumea cât de alergici sunt piticii, gnomii și goblinii la așa ceva). Și totuși, într-un fel pe care nu și-l putea explica prea bine sau prea exact, era atrs de ibricul acesta. Avea ceva diferit, ceva științific și misterios, alchimic, am putea spune. Părea un ibric vintage, cu model floral gravat într-un stil rococo. Ochii îi zâmbeau. Kaukis decise că nu ar putea găsi o casă nouă mai potrivită pentru el decât acest minunat ibric de fontă. Așa că se instală acolo, în ibricul de fontă din casa așa-numitului Paracelsus. Mare amator de artă, Kaukis începuse o întreagă renovare stilistică și de concept a ibricului de fontă. Zi după zi, gnomul nostru viteaz decorase toți pereții exteriori ai ibricului în care locuia de-acum și în care deseori înota. Avea picturi din curentul suprarealist, romantic, dadaist, minimalist, și chiar impresionism.

 

Nu-l deranja nimeni acolo și nu trecea nici măcar o singură zi fără să admire decorațiile pe care el însuși le pictase cu multă migală și dragoste. După un timp, își cumpărase chiar și un costum de baie din colecția de sezon „Albă-ca-Zăpada”, apoi se arunca liniștit în ibricul umplut până la jumătate cu apă călduță, în care așeza, în funcție de stare, pliculețe cu ceai verde, de tei, negru sau de mușețel. Pentru Kaukis alegerea esențelor era foarte importantă, pentru că uneori avea nevoie să se liniștească complet (mai ales când prin bucătărie se auzeau pașii și bâlbâielile lui Paracelsus, care, din ce-și dădu Kaukis seama, părea a fi om de știință, fiindcă toată ziua măsura substanțe, sau măsura distanțe dintre obiecte, stele, sau uneori testa metale), iar alteori consuma pur și simplu ceai verde, care îi dădea închipuiri psihedelice.

 

În ziua despre care insist să vă povestesc, gnomul nostru Kaukis tocmai se întorsese de la o licitație de unde obținuse la un preț foarte mic (aproximativ șapte cutii de ceai verde) o pictură de-a maestrului Hieronymus Bosch, la scară mică, foarte mică, pictată pentru adevărații pitici cunoscători de artă. Nu era prima oară cănd Kaukis participa la o expoziție de acest gen – aproape toate celelalte mini-tablouri pe care le achiziționase pentru ibricul lui le cumpărase din același loc, la prețuri destul de variate, exprimate în ceai. Și nici nu era prima oară când se războia cu o gnomidă blondă, cu ochii verzi, și cu accent norvegian, probabil din regiunea orașului Tröndheim, pentru picturi atât de valoroase. Gnomida aceea îi fusese un rival demn de luat în seamă, așa că micul nostru amator de artă decise într-o zi să o invite la cină, în living-ul frumos decorat din ibricul lui. Aflase de undeva că rivala lui fermă - căreia cunoscuții de la licitații îi spuneau Zelda, dar căreia eu îi voi atribui prescurtarea Z. pentru a nu produce drame, în caz că povestirea asta se dovedește a fi complet adevărată – locuia într-o conservă de pește, ce aparținuse cândva bunicii sale. Kaukis, datorită aspectului să jucăuș, fusese păcălit de multe ori de delicatețurile prefăcute ale gnomidelor din regatul lui Rubezahl, așa că le trata întotdeauna cu maximă seriozitate, chiar cu precauție, am putea spune. 

 

Și totuși, era ceva plăcut la cina asta. Adică Kaukis rămase perplex la toate povestirile și destăinuirile mondene pe care i le făcea Z., de la amintirile ei din copilărie (din zona fiordurilor norvegiene, unde obișnuia și ea, de asemenea, să înoate) și până la cumpărarea primei cutii de chibrituri. Îi plăcea compania ei, și petrecuseră astfel mai bine de 7 zile și 7 nopți gobliene împreună, discutând câte-n lună și în stele, savurând sortimente fine de ceai și hrănindu-se cu boabe verzi de mazăre. Nu a fost, așadar, deloc o surpriză, că pe nesimțite Kaukis și Z. s-au îndrăgostit iremediabil unul de celălalt după numai o săptămână de palavre și vise. Z. îl găsea atrăgător, galant, carismatic și vivace, iar kaukis vedea în ea o frumusețe ambițioasă și vioaie. Aveau chiar și aceleași gusturi în materie de artă, ceaiuri și conserve cu mazăre verde așa că, bineînțeles, și-au jurat unul altuia iubire eternă, saă măcar până la crăparea ibricului de fontă.

 

Lângă Z., Kaukis se simțea în al nouălea cer. Iar seara, când făceau dragoste pe un pat plutitor deasupra apei călduțe din ibric, obișnuiau să presare petale proaspete de trandafir peste suprafața apei, să aprindă lumânări și să fredoneze împreună versuri din melodiile lui Johnny Cash. Aveau până și o melodie preferată: Ring of Fire. Kaukis petrecuse cu Z. mai bine de cinci ani goblieni plini de dragoste, de pasiune și răsfăț, asta ar însemna aproximativ trei zile pe care le trăiește un Homo Sapiens Sapiens, ceea ce era enorm pentru un gnom. Se iubeau așa, în neștire, pe buza ibricului, pe coada acestuia, înăuntrul său ori în afara sa. Iar Z. devenea pe zi ce trece tot mai frumoasă în ochii lui Kaukis, până în ziua în care a dispărut subit. De fapt, nu, am sărit se pare prea repede la acest fapt. Într-o variantă lungă și la fel de atrăgătoare, Z. îl iubea și ea nespus la rândul ei pe Kaukis. Îți proiectase toate planurile de viitor în ochii lui, și probabil că și-ar fi dat întreaga zestre (care cuprindea conserva de pește, o furculiță folosită pe post de tobogan și câteva haine semnate de Karl Lagerfeld, croite tot la scară foarte mică, desigur) doar ca să-i fie mereu alături. Din fericire n-a făcut-o, pentru că ar fi rămas și fără zestre, și fără Kaukis. De fapt, se întâmplă că Z. cunoscuse la o licitație dintr-un oraș apropiat un gnom francez, cu mustața lui Dali și expresivitatea lui Toulouse-Lautrec. Nu i-ar fi ajuns ani întregi de Homo Sapiens Sapiens să-și explice sentimentele pe care le nutrea pentru acest atrăgător gnom francez – pe care cititorii ar trebui să-l poreclească după bunul plac, deși eu, spre exemplu, i-am spus Ratatouille – dar nici sentimentele care i-au rămas pentru Kaukis după această întâlnire. Cu toate acestea, ar fi putut foarte bine să explice motivele pentru care, într-o zi, a părăsit pur și simplu ibricul lui Kaukis din casa aerianului și preocupatului Paracelsus. I-a lăsat doar un bilețel, agățat de coada ibricului, în care-i spunea doar atât:

 

“Iubitule, să mă ierți dacă socotești că ți-am greșit cu ceva într-adevăr. Dar eu nu cred că am greșit, ci pur și simplu mi-am ascultat inima. Iar inima a decis. Te rog, dragul meu Kaukis, ai grijă de tine, ai grijă de tine cum ai avea grijă de mine, ai grijă de picturi, de ibric...

Îți las colecția mea de tablouri, sunt absolut sigură că le vei admira nespus și în lipsa mea. Iar dacă nu o vei face, bănuiesc că e în regulă să le arunci în apa clocotită din ibric. Mie mi-e totuna. Voi rămâne mereu a ta, cum ți-am promis, știi tu, până ce ibricul va crăpa pentru totdeauna.”

 

Primul impuls al lui Kaukis la citirea bilețului fu să-l rupă, să-l arunce în apa clocotită din ibric. Al doilea impuls îl îndemnă să nu o facă. Când al treilea impuls se pregătea să plece de la sursă, Kaukis deja rupsese bilețelul scris pe-un colț de șervețel.

 

Apoi plânse.

 

Plânse trei zile fără întrerupere doar pentru ca mai apoi să râdă ca un maniac trei nopți. Tablourile rămase în urma Zeldei zăceau undeva într-o conservă de mazăre, departe de ochii înroșiți ai lui Kaukis.Care acum gândea doar lucruri murdare la adresa Zeldei, de care, bineînțeles, începuse să-i fie rușine în secunda următoare. Apoi totul se risipea și plângea iar. Noaptea nu mai putea deloc să doarmă. O singură dată reușise să ațipească, și avusese un vis plin cu ape tulburi, probabil aromate de un pliculeț de ceai, care parcă îl chemau dincolo. Apele acelea îi miroseau a eliberare, a ceva superior lumii obișnuite. Când se trezi, Kaukis știa exact ce avea de făcut.

 

Transpirase atât de puternic încât brusc simți nevoia unei băi. Simțea nevoia de apă. Așa că umplu ibricul până la jumătate și sări cu capul înainte, pregătit de orice. Înotă circa zece minute, apoi ieși la suprafață, înotă din nou până la fundul ibricului, ieși, începuse să urle cât îl țineau plămânii. Se simțea al nimănui. Era atât de singur încât propria umbră îi părea chiar și ea a fi un musafir nepoftit. Se gândi că un pliculeț de ceai ar trebui să-l mai liniștească. Îți repeta că da, totul va fi mult mai bine și mai clar după baia asta...

 

În câteva secunde, adormi în ibric și începuse să viseze frumos pentru prima oară în decurs de o lună. Se visa undeva la un bâlci, legănat într-un  carusel de părinții lui, într-o vară absolut superbă. Visa că râde și că se rotește nebunește în carusel, apoi deodată mânca vată de zahăr pe băț, iar apoi se lăsă noaptea și părăsi bâlciul. Ajunsese pe un drum pustiu. Pe un drum abandonat, unde nu era nici țipenie de gnom, nici măcar o singură floare pe marginea drumului. Kaukis începuse să alerge, privind la casele înșirate de-a lungul drumului. Nici o lumină nu era aprinsă. Apoi, dintr-o dată, nu mai simți sub picioare nimic. Parcă zbura. Aerul respirabil se rarefiase. Parcă se îneca cu cât urca mai sus. Nu se putea nicicum opri, nici nu mai avea rost să încerce să coboare înapoi pe drumul pe care venise. În nări nu mai simțea decât aroma florilor de mușețel, iar în urechi îl invadase o apă călduță, ca cea din ibricul în care făcuse baie de atâtea ori într-o viață anterioară.

 

Și totuși, Kaukis nu muri. Simțea la un moment o umbră imensă aplecându-se deasupra lui, iar când deschise ochii, îl întâmpină chipul zâmbitor al lui Paracelsus, care îl privea curios și uluit cum nu mai fusese nici un om înaintea sa...