Dragostea unei femei

Dragostea unei femei cicatrizează, întreține viața, provoacă prin mijloace stilistice, chimice, alungă sila, ori pune în mișcare simțurile. Dragostea unei femei întărește, produce un soi de câmp magnetic în jurul ei, un amalgam de răsturnări gravitaționale, dragostea unei femei stimulează, absoarbe, coace și vindecă stratul de întuneric. Dragostea unei femei oblojește răni, te scapă de eroziunile făcute în tălpi, de umerii ciuruiți, până ce în locul lor apar organe noi, care servesc la libertate, la fericire și la căutare de sens. Dragostea unei femei determină bărbatul să-și imagineze, subtil, cu frică, cum e să mergi cu capul în jos și să învețe o limbă nouă, cum e să-și dea pielea jos și să vadă copilul care-a fost. Dragostea unei femei îndrăgostite învață răniții din război să meargă iar, și uneori e un cărucior cu rotile, o cârjă adiacentă, un tratament pentru leziunile din amintiri. Lângă dragostea unei femei bolovanii grei dispar, se topesc, se șterg, se evaporă. Lângă dragostea unei femei, un fel de poezie se naște între omoplați, o poezie pe care e foarte greu să o vezi, dar pe care o simți acolo în spate cum te ridică, cum te transformă în altă ființă.

 

Dragostea unei femei te ia de mână, te duce la ea acasă, te sărută și te dezbracă. Dragostea unei femei face dragoste cu tine. Dimineața luminează pe același cearceaf cu tine ca un soare personal născut peste noapte. Dragostea unei femei te privește de la distanță ca pe un bărbat singur la bar, nu știi niciodată dacă va veni la tine. Uneori, bea vin la aceeași masă, privește trecătorii, nu știe în care să se scufunde, eu o admir din urmă, o privesc din urmă, îi ating umărul și-i simt mirosul. Dragostea unei femei vine acolo unde pielea vorbește, unde corpul capătă alte însușiri. Dragostea unei femei nu are nume, și chiar dacă ar avea – nu vreau să-i știu numele, vreau doar să ne atingem limbile, să facem acest schimb inexprimabil de personaje diforme care bântuie prin noi, să adormim împreună și să visăm, să visăm încontinuu, să nu ne mai trezim pe lumea asta, să ne mințim că am fost pe Terra, să povestim despre lucruri mărunte - cum că am fost oameni și scriam la mese de lemn până când buzele ne sângerau de dorință și venele ne deveneau creioane.