S-au spus și încă se spun multe despre ochii tăi

S-au spus multe despre ochii tăi. S-au isprăvit de fapt, toate argumentele, metaforele, culorile, cuvintele, complimentele, poeziile, deliciile și cristalele limbajului ori surogatele lingvistice și sentimentale atunci când s-au descris ochii tăi. Unii au spus despre ei că sunt un amestec de poezie și miez de pâine caldă, și un soi de mixt natural care ține de foame, iar alții - ți-au spus că sunt opere de artă, capodopere veritabile, că sunt portaluri de o valoare inestimabil mai mai mare decât a ouălor Fabergé, că ochii tăi sunt o pereche de pești ce mișună prin aer, că strălucirea lor aduce aminte de cobrele care dansează ascultătoare sub fluierul unui orfan pakistanez, sau de iarba care crește așa dintr-o dată, pe coaste, undeva pe stâncile Nepalului, acolo unde florile își deschid florile portocalii numai când alpiniștii disperați încep să plângă, cuprinși de deznădejde și singurătate. Urechile mele au auzit povești care spuneau că ochii tăi au îmblânzit vipere, păianjeni sălbatici, că au îngânat melodii cherokee bizonilor sălbatici din parcul Yellowstone, că din ei fluturii țâșnesc numai când se lasă asfințitul peste ruinele Bagdad-ului și că rapsozi scoțieni adăpostiți sub jalea cimpoiului, a munților sterpi și a mirosului de whiskey proaspăt distilat le-au închinat asurzitoare ode.

 

Nu știu ce să mai cred. S-a zvonit chiar că un scriitor a orbit din pricina lor, și că acum caută vindecarea într-o călimară cu cerneală bej, țipând în stânga și-n dreapta că doar el a văzut ochii femeii cu pieptul de sticlă, răscolitori și imposibili ca un poem de Pușkin. Umblă vorba-n târg chiar că un fotograf argentinian, renumit pe continentul lui, s-ar fi oferit benevol și gratis să-i fotografieze, să-i expună publicului larg așa cum Yousuf Karsh o expunea lumii întregi pe Grace Kelly ori pe Audrey Hepburn. Prin cafenele se induce până și ideea că ochii tăi au o afectivitate ieșită din comun, că motivează oamenii, care, atunci când trec pe stradă să vadă calea ferată, ori zonele minate, de conflict și protest, recapătă pe chip un strat gros de fericire, de obnubilație molipsitoare, asemănătoare cu cea a iubiților îngropați cu pielea uscată de visare. Corespondenții de presă pomenesc și ei uneori de frumusețea neînchipuită a ochilor tăi, ajunși emblematici, ca nasul Cleopatrei, iar condeiele de cronicari avizați se aventurează să spună că odată cu apariția ochilor tăi în lume viața și societatea pare să fie mai transparentă și mai în văzul tuturor, ca zestrea unei fete ce-și plimbă în zori cearșaful însângerat, cu sufletul perfect împăcat.

 

Coperțile revistelor glamour, prima pagină a ziarelor, companiile de publicitate, regizorii de videoclipuri, cu toții, cer ședințe de exclusivitate doar cu ochii tăi. Majoritatea nici măcar nu i-au văzut, dar frumusețea nu se vede, ea se simte, așa se spune, se adulmecă, așa cum și mirosul banilor se adulmecă de la depărtare, așa cum unii preferă doar pretextul epic, știind că povestea noastră a tuturor trece prin noi repetitiv, prin circular, ca o bandă rulantă, ca o boală, ca vagoanele unui tren sărit de pe șine, ca un șir de greșeli pe care le facem din nou și din nou, ca un șir de erori care se țin scai de noi, exact ca un câine înfometat de care nu mai scapi decât dacă rupi o bucată de carne din tine însuți. Despre frumusețea ochilor tăi se învață și în școli, ba s-au născocit și cursuri de facultate pentru ei, cu bibliografie specifică, focusată pe estetica frumosului, studenți de pretutindeni află metodic și structurat de ce frumusețea unei perechi de ochi femeiești vindecă, încheie tratate de pace, pune capăt războaielor, violențelor de stradă, inflației, de ce farmecul și inocența lor împarte cuvinte muților, surzilor, tuturor celor care au de dus războaie, tuturor celor care se luptă cu proprii monștrii interiori, care orbecăie prin ei și cărora le dau nume de om, pentru a nu mai fii nevoiți să-și facă pielea fâșii, să mai sape la ocna trupului ori de câte ori sunt întrebați și interogați ai cui copii sunt.

 

Se spun încă multe despre ochii tăi. Ultima oară am auzit că doar ei au acel mecanism livresc de a li se citi poveștile la fiecare clipit, ca într-un vis în care încerci să prinzi aripi și ploaia începe subit doar pe partea ta stângă, în timp ce pe dreapta apare soarele, pentru a te fixa constant în mijlocul a două lumi, fix în acel punct în care se termină norii. Fix acolo unde stelele se înalță deasupra noastră, la mijlocul celor două stări, acolo unde fiecare bărbat norocos știe că deocamdată nu e nici înger și nici diavol, acolo unde e un adevărat festin, unde iubești fără trup, unde atingi o femeie frumoasă în timp ce-și pune o rochie de seară fără spate, fără destin, știind că destinul e deasupra ei.

 

Mă întreb și eu, cuprins nu de valul isteriei în masă, ci de cel al curiozității nefamiliarizate cu frumosul imaculat, edenic, cum arată ochii tăi. Mă întreb dacă aș putea să le găsesc și eu vreo definiție, vreo formulă în spațiul concretului cenușiu înconjurător, mă întreb dacă ochii tăi, generează, așa cum se spune, dragoste. Mă întreb dacă privindu-i mi-aș păstra starea solidă, dacă nu m-aș dilua cumva sau transforma, dimpotrivă, într-o stare gazoasă, dacă nu cumva mi-ar crește un alt fel de rădăcini, dacă nu cumva fericirea ar căpăta în sfârșit un sens, ori dacă nu cumva aș realiza că deasupra noastră, a tuturor, cuvintele nu aparțin oamenilor, ci păsărilor, alături de care ne identificăm zborul, sângele, zilele și nopțile, rugăciunile, într-un fel de imn războinic identic cu dragostea, într-un spațiu sentimental unde soldații se duc la luptă și nu se mai întorc, decât atunci când la văzul unei singuri perechi de ochi, repet, a uneia singure, în fiecare bărbat se adună toată afecțiunea din univers, și decât atunci când într-un singur bărbat roiesc toți bărbații fericiți din lume, toate cărțile din lume, toți oamenii de zăpadă, toți poeții, toții scriitorii care au avut epifania că ochii cei mai frumoși din lume nu te îmbolnăvesc, ci te vindecă.