Un fel de-a mai lungi - cea mai frumoasă zi

Azi, ești atât de frumoasă încât te absorb. Te absorb, dar în același timp îmi e teamă că vom uita într-o zi cum ne cheamă, că vom uita că am împărțit același pat și aceeași hârtie, că vom uita de inversul secundelor, când tu scriai de la un colț al paginii și eu de la altul, când pixurile ni se întâlneau pe undeva la mijloc și se chema că facem dragoste...

 

Azi, ești atât de frumoasă încât mă supun. Mă supun în fața blândeții tale tiranice, dar în același timp îmi e teamă că vom uita ziua în care mi-ai adus o inimă de bou învelită într-o pânză albă la fel ca în Numele trandafirului, și mi-ai spus că în mine e o sărăcie lucie și că trebuie să mănânc mai multă afecțiune, că trebuie să mănânc și să fiu fără milă când iubesc...

 

Azi, ești atât de frumoasă încât mă prăbușesc. Mă prăbușesc știind că într-o zi ne vom întâlni pe stradă și nu ne vom recunoaște. Abia atunci vom fi în afara oricărui pericol, fără să ne fie teamă, tu vei fi aruncat totul în alt bărbat, aproape beată, aproape oarbă, vei merge cu pașii lui, cu gândurile lui, iar el îți va spune pe unde e drumul.

 

Și totuși tu, așa de mult m-ai iubit, încât vei avea nevoie de un însoțitor ca să trăiești, iar eu, între timp, eu voi plimba o pisică sau un copil, voi da mâncare porumbeilor șchiopi, voi hrăni cărțile bolnave, mă voi arunca în povești care nu au de-a face cu tine.

 

Și totuși eu, așa de mult te-am iubit, încât voi folosi un baston să pipăi pereții, și în tot acest timp mă voi ruga până spatele va împrăștia raze și până când într-o zi ne vom întâlni pe stradă, fiecare cu handicapul lui, și nu ne vom spune nici Bună ziua! și nici nu vom clipi din greșeală când hainele ni se vor atinge, ci abia la capătul străzii, după ce ne vom depărta, cumva mirați, ne vom întoarce puțin, cu nările în aer, adulmecând un miros pe care credeam că l-am uitat, știi tu, într-un fel de-a mai lungi, cea mai frumoasă zi...