Sufletul ca un copil abandonat

Tu mă privești când scriu, iar eu scriu despre tine. Numai despre tine. Tu mă privești când scriu, și nu știi că sufletul meu e doar un copil abandonat, un copil orfan, murdar, neîngrijit, care sparge semințe la colțul străzii, că trebuie luat acasă, spălat, educat, îndrumat, iubit, că trebuie să te lupți cu el ca să nu mai fugă, ca să-i schimbi obiceiurile, să-l înveți cum se folosesc atingerile, tacâmurile sentimentale, cuvintele, privirile. Tu mă privești când scriu și n-ai habar că sufletul meu are cicatrici și are nevoie de vindecare, tu nu știi că el nu e aerostat, și uneori nici măcar aripa gingașă care te poartă pe acoperișuri sau într-o mare visare, nu, sufletul meu în clipa în care începi să crezi în el și în argumentul cu levitatul îți dă drumul de la etaj, se uită la tine în balta de sânge în care zaci cu sentimentele praf.

 

Tu mă privești când scriu, și nu știi că sufletul meu trebuie curățat pe tălpi, uns cu uleiuri scumpe, hrănit cu buze fierbinți, ori cu smochine, și că trebuie să te întinzi peste el la fel cum te-ai întinde peste tine. Sufletul meu are nevoie de toată atenția ta, el vrea să fie singurul tău iubit, și vrea să-l ierți de fiecare dată, el nu-ți cere nici cărți, nici ziare, nici vodcă, și nici alte femei nu seduce. Dresat și cuminte, sufletul meu stă pe foaia albă ca pe un cearceaf, să-l poți modela, așa cum îți modelam eu ție carnea dimineața, când te trezeai drăgăstoasă, cu două aripi, după ce te înfruptai din mine și te uitai în oglindă și-ți plăcea starea asta intermediară dintre cer și pământ.

 

Sufletul meu te așteaptă să intri în sala lui rece, cu gresie și mese de aluminiu, el știe că și dacă mi-ai tăia cu bisturiul pieptul de om nu va curge sânge, indiferent cât de frică i-ar fi, el va sta la locul lui, cuminte, nu va tresări sub pălmile tale, deși te roagă să faci bine să nu ajungi acolo unde degetele lui disecă și scot la iveală cele mai stranii metafore, plămânii tumefiați sau, de ce nu, alveolele, cele care te pot ridica undeva sus, foarte sus, ca și cum ai fi într-un balon cu heliu. Tu mă privești când scriu, dar sufletul meu așteaptă minuțios să-i cauți proprietățile ascunse, mai ales că funcția lui vitală nu e întreținută de miocard, nu, e ceva mult mai fin acolo în ființa lui, ceva ce la microscop nu se vede, deși sub lentilele lui îți pot spune absolut sigur că se aude un zgomot, un foșnet de copac, știi tu, exact ca în poveștile cu îndrăgostiți care se reîntâlnesc îmbrățișați în viața de dincolo.