Ca doi îndrăgostiți cu sângele jumătate otravă, jumătate agheasmă

E duminică dimineață, și tu ieși ca o sirenă aburindă de sub duș, iar eu... Eu ce fac? Eu îmi imaginez că sub tălpile tale e de fapt casa mea, și că un cârd de îngeri te însoțește, și mi te aduce în așternuturi, acolo unde stă aruncat caietul meu cu prăpastii. Ești atât de frumoasă încât îmi pare că pe dinăuntrul tău se joacă o piesă de teatru, și că eu sunt deasupra cârdului tău de îngeri și te privesc. De ce sunt eu mereu deasupra îngerilor? De ce îmi dai mereu mie rolul acesta greu, cu sfori și cu potcoave? Mai bine nu-mi răspunde. Tu zâmbește-mi și inițiază-mă în continuare în procesiunea sacră a săruturilor tale moi și interzise, prelungite. Tu știi că pentru mine pielea ta este un adăpost, un refugiu, de unde mă pot aproviziona cu hrană, cu tuburi de oxigen, cu amintiri de când eram mic și purtam breton. Și că răspunsul e rătăcit în sânii tăi. Așa că mai mergi încă o dată desculță, de-a lungul camerei, te rog... Fă-o, lasă-mă să te adulmec, tu nu știi că atunci când mă întind peste pieptul tău e ca și cum m-aș întinde pe o foaie albă? Unde niciodată nu știu ce mi se va întâmpla, unde totul e la fel de alb, la fel de adânc, unde mereu găsesc ceva nou de făcut, ceva nou de ascuns?

 

Frumusețea ta mă înghite. Naufragiez în tine, mi-e imposibil să-mi continui călătoria. Brațele mi se prind de pielea ta ca într-o sârmă ghimpată. Unghiile tale îmi intră în carne. Sângele nu se mai distinge al cui e, și tu mă scufunzi, mă afunzi între picioarele tale, ca într-o apă de botez. Ești irezistibilă, și ai picioarele prea lungi, de libelulă. Plăcerea ta îmi curge prin păr. Ai aripile atrofiate încă de la naștere, crescute cumva în povestea fetiței care ai fost. Te ating, dar nu mai ai nici măcar claviculă, de care în mod firesc s-ar putea coase măcar o zbatere artificială. Mă săruți, mă ascunzi sub părul tău, apoi îmi arăți cum să mă hrănesc periodic din larva ta.

 

Iar apoi, nu știu cum, în brațele mele lacome, trupul tău prinde culoare. Devine un fel de sertar în care se ascund manuscrise, ale cărei foi noaptea le luminează. Intri cu totul în mine, și abia atunci privesc plăcerea din ochii tăi, privesc cum arhanghelii mor pe fundalul unui cântec de leagăn, iar pentru că ți-am promis că în noaptea asta nu dorm, așez foaia albă pe care vreau să scriu sub sânii tăi violeți, o așez ca pe un copil mic, tu trebuie doar să taci, între picioarele tale încă nu pâlpâie nimic, nu se aude nici inima ta, nici vreo reclamă publicitară, știu, ți se face iar poftă de trupurile noastre, dar nu uita că alăptatul e un fenomen care se petrece numai sub tălpi și că ți-ar prinde bine și ție.

 

Iubește-mă ușor, pe îndelete, am încă atâtea să-ți spun... Mai ales dimineața, când îmbrac o altă piele, când un alt rând de oase mi se repune din mers. Atunci știu că am rămas demult în urma mea. Ție încă ți-e foame, nu te-a îndestulat trupul meu. De ce mă ispitești așa desculță, cu părul răvășit? Un alt bărbat rupt din mine închide ușa, așteaptă să vadă ce am de gând... Azi cine sunt? Locul cui îl iau?

 

Azi aș vrea un loc doar al nostru. Unde tu, femeie frumoasă, să te deșiri cât vrei, unde nimeni să nu vadă cum cobori seara din tine și mergi goală prin cameră. Un loc unde trebuie să fie neaparat un fotoliu comod cu o măsuță alături, cu pixuri, cu hârtii albe, cu geamuri mate și o fântână cât mai adâncă, în care să privesc când tu pleci de-acasă, un loc care să aibă colonii de flamingo, care să-mi țină de cald, ca la tropice, și un soare minuscul, cât să încapă pe cheia ușii.

 

Iubito, iubește-mă și lasă-mă să-ți descifrez alfabetul de pe spate. Spatele tău e o fâșie biblică pentru care bărbații își părăsesc propriul trup, sau copiii, toate astea la un loc și o hartă a copilăriei marcată cu săgeți de aceeași culoare, ori un traseu alpin care întotdeauna conduce la un loc cald. Ador spatele tău, mă liniștește, mă face să mă simt de parcă ar fi ziua mea în fiecare zi și mi-aș dori un nume, sau un balon propulsat cu povești în care să călătoresc deasupra pieptului tău până undeva sus, de unde pari mult mai copilă, mult mai încăpătoare...

 

Eu știu, iubito, că limba ta, deprinsă cu vechile alchimii, ascunse, cunoaște remediul pentru pielea mea. Pielea mea e o hârtie otrăvitoare, o bacnotă uzată, un suvenir dintr-o țară în care nu am fost niciodată, pe care numai dorința ta nocturnă o poate transforma într-un medalion sau într-un înger schilod bun de pus la gât.

 

Ne-am schimbat mirosurile, ne-am despărțit de mai bine de o săptămână și încă facem dragoste. Patul e vraiște toată ziua. Toată noaptea. Mă uit la el dintr-un colț ca la un film de Oscar, cu becurile stinse, cu telefonul pe silent, și urmăresc fiecare secvență cum se derulează mm cu mm pe trupul tău, și mi se pare că de fapt comunicăm printr-un lichid liturgic, că inventăm împreună, printre cearșafuri, un sânge rar, până luni dimineața, când draperiile sunt încă trase și scrumiera e plină de țigări...

 

Nu ți-am spus asta până acum, dar eu știu să aștept. Pot aștepta ani de zile, fără rațiuni, fără vise, și mă pot îmbolnăvi, mă pot reface, pot fi afectat de sindromul pălărierului nebun din Alice în Țara Minunilor, pot străbate coridoare lungi, coridoare subțiri, pot îmbătrâni, și toate astea nu-mi afectează trupul pe care-l caut ca să dorm în el. E ciudat cum dimineața asta își pune picioarele de bronz pe gâtul tău ca o femeie de bronz ce tocmai a născut un copil cu plete de crom. Iubito, eu știu să aștept. Eu pot aștepta ani de zile. Pot.

 

Pot fiindcă trupul meu nu are caste. În corpul meu, creierul poate fi organ de reproducere și organul de reproducere poate fi creier, iar tălpile mele o pot lua razna sau pot sta cuminți sub tine, atâta timp cât îmi citești din “Petit déjeuner avec Mick Jagger”, până la pagina 51, unde te rog să te oprești, fiindcă acolo ai cea mai frumoasă voce pe care am auzit-o vreodată...

 

Pentru vocea ta, m-am gândit să scriu o poezie aparte, pe care s-o încalț cu sandale cu toc și s-o las sprijinită de geam, până ce toate luminile orașului se vor înfige în ea. Până ce o să mă legi de pat, și o să mă faci să uit că trăiesc într-o cutie de chibrituri (despărțite de bulevarde) unde oamenii mint. Probabil că dacă aș fi fost mai tânăr aș fi găsit explicații de genul: oamenii mici țin soarele sub pleoape, iar de acolo începe răsăritul, dar mai ales apusul, care urcă pe șira spinării bolnăvicioase, exact ca într-un film prost cu lesbiene când știi de la bun început ce vor face toate personajele.

 

Îmi place să te privesc. E cea mai dulce evadare. Când îți aranjezi părul, și umerii, eu tac. Și mi se pare că strada mormăie în urma mea ceva, într-o limbă anostă, plină de praf, și mă amenință cu derapaje și cu piste de biciclete, cu indicatoarele îndreptate spre mine, dar eu știu că pielea mea e făcută dintr-o hârtie permeabilă, și că se trece destul de ușor prin ea, iar la capătul ei orice miriște ia foc.

 

Am și eu partea mea de vină. Odată am iubit o panteră de sticlă, prin burta ei se vedeau ochi de copii, și cirezi de versuri ce se adăpau fericite. Lângă coada ei era mereu carnaval, dar pe mine carnavalurile mă fac să mă gândesc că fericirea e doar o cioară întinsă pe sârma electrică, iar mie nu-mi plac ciorile, îmi aduc mereu aminte că ele au o oră fixă când trec pe deasupra orașului, țin bine minte fiindcă le priveam de la geam năuc, într-un zgomot discret, sobru, ceros, mai ales în diminețile când era frig la geam, când gândurile îmi erau reci, și mâinile la fel.

 

Când nu ești acasă, camera mea devine un fel de spital de nebuni, cu tot felul de litere sparte pe dușumea. Iar pe o hârtie imensă sângerez o copilărie trasă de o bicicletă verde, apoi scrum în tavan plictiseala mâinilor, colecționez din colțuri țipete de nuc, mă joc cu lanternele pentru căutat ciuperci comestibile, și parcă tot orgasmul mi se scurge inutil din ochi.

 

Din abundență de idei, mi-am zis că anul acesta aș vrea să fiu cadoul ideal de ziua ta, adică să bată la ușa ta un bărbat cu solzi de războinic, cu buze de arab și piele de pirat, purtat pe sus de o armată de liliputani, iar tu să deschizi ușa mirată, și deodată să vezi o mare cu corăbii, și să-mi faci numai mie loc printre pereții așteptărilor tale, să mă inviți în dormitorul tău la dans și să motivezi că nu ai o sală de dans separată și pentru îngerii mei liliputani și să rămânem doar noi doi, și să mă îmbrățișezi ușor printre coaste, până ce solzii de războinic vor cădea și de sub mine te va izbi cumva acel bărbat la care visai dintotdeauna să fie cadoul ideal de ziua ta.

 

Iubito, sexul tău e ca o floare de mac. Mă amețește. Pe de altă parte, mă gândesc că mai am multe de lepădat, aș decoji o portocală, mi-aș umezi degetele, cu mâna dreaptă aș mânca, iar cu stânga aș tasta poemul cu aruncarea mingilor de la etaj. De fapt, cred că asta aș lepăda prima dată, rândul de mingi colorate care-mi acoperă pielea, și ochii... Încă mă gândesc la căldura ta, la apa din cadă, la cele cinci pixuri stricate, la carcasele de cd-uri pe care le-am cumpărat împreună, la metafora aia mov de la geam care mă pândește ca o pisică, ca să vadă ce scriu eu aici, ascuns după niște copaci, așa că mai bine întorc laptop-ul, deși pare inutil, mai ales că privirea ei fosforescentă trece prin zidul din piept, ca o floră microbiană ce se așterne peste cuvinte, declanșată de prelungitorul meu principal de vise, cel care doarme pe gresie, respirând aerul din cameră pe un ritm melodic, ce seamănă cu o suită clasică, sau preclasică...

 

Sper să nu te muți de la mine niciodată. Ce voi face mâine, dacă pleci? Ce voi face dacă mâine marea va seca și toți peștii vor veni pe uscat? Ce voi face dacă peștilor le vor crește picioarele, și în loc de icre vor depune manuscrise? Manuscrisele nu dor, și nici n-au gust, peștii cu picioare nici atât. Ce voi face dacă într-o zi uscatul va fi inundat de apă și dacă în pieptul meu un pui de delfin va semăna cu tine?

 

Deja soarele răsare dintre sânii tăi de bronz iar dimineața își pune picioarele de bronz pe gâtul tău, ca o femeie de bronz ce tocmai a născut un copil cu plete de crom. Deschizi ochii, îmi zâmbești, mă iei de mână și mă duci în fața oglinzii, unde pari mai frumoasă ca ieri, așa cum ești, desculță, ca și cum te-ai fi născut pe o șa de cal. Luăm micul-dejun împreună și încă ne ținem de mână. Dăm drumul la muzică. Se aude eventual John Coltrane. Și tot eventual te mai uiți din când în când pe fereastră, unde mă vezi în toți bărbații, în trecătorii care se îndreaptă spre stație, așa că m-am decis să nu te mai sun, că și dacă te-aș suna nu aș face decât să-ți pun iar o mie de întrebări despre panglicile pe care trebuie să le tai în gară, săptămâna viitoare, când ne vom îmbrățișa. Exact ca în poemul ăla cu marchiza aia care pleacă fix la ora 5. Ți-aș cita versul, dar trebuie să dau scroll și pierd ideea. Nu-mi place când îmi pierd ideile, sunt ca Samson fără păr, adică fără nici o putere, lăsat de izbeliște pur și simplu într-o furtună de nisip, uitat într-o carte de nisip, remodelat cu mâini de nisip, căutând iubiri de nisip, adunând lucruri pentru corpul meu de nisip.

 

E duminică dimineața și tu ieși ca o sirenă aburindă de sub duș, iar eu... Eu ce fac? Eu adulmec mirosul tău de lotus, te iubesc și te strâng în brațe până ce în spatele nostru se dărâmă toți pereții, până se aud herghelii cum trec pe la geam, sau strigăte de ajutor, până ce oamenii sar de la etaj, până alții se îneacă, până ies copiii din utere, până pornește alarma orașului, până ce pisicile își cară puii în gură, până ce taxiurile pun prețuri duble.... Eu te strâng în brațe știind că din sărutul meu n-o să te întorci, nici o clipă, ci doar o să pătrunzi, o să pătrunzi și mai mult, și o să te subțiezi, o să te subțiezi ca un fum de țigară dus în tavan, știind că dimineața chipul meu e imprimat pe fața ta, până ce vorbești ca mine, și faci aceleași gesturi ca mine, până ce mănânci cu piciorul pe scaun, și bei apă plată, și până cauți prin coșul de gunoi poemul pe care ți l-am scris pe punga de la farmacie...

 

E duminică dimineața și tu ieși ca o sirenă aburindă de sub duș, iar eu... pe măsură ce-mi împart trupul cu tine știu că nu mai există să nu furi, sau să nu ucizi, nu mai există nici durere, nici moarte, nici un lagăr al singurătății, nici locuri fără Dumnezeu... Pe măsură ce te iubesc calc cele zece porunci în picioare, și te las să iei din mine partea ce ți se cuvine, ca după un război surdo-mut, în care la final ne bat inimile de parcă ne-am fi văzut prima dată, de parcă ne-am fi cunoscut într-un spațiu atemporal, unde numai îndrăgostiții împart teritorii și prăzi de război, unde numai bărbații cei mai norocoși își iau tributul din corpul femeii iubite pentru a-și umple corăbiile și pentru a pleca pe marea unei noi zile, cu sângele jumătate otravă, jumătate agheasmă...