În serviciul iubirii total dedicat și bineînțeles non-stop

Ar fi vremea să mărturisesc: de la o vreme încoace în fiecare dimineață mă intersectez accidental cu ea. Și în fiecare dimineață ea trece cu regularitate prin parcul orașului fix la opt fără șapte. Ea trece de fapt în drum spre serviciu pe undeva prin fața bisericii, unde poate se roagă, unde poate spune o rugăciune în gând, în timp ce eu mă rog s-o văd de-a pururi trecând și înconjor parcul și mă opresc în parcare și ea mi se oprește, bineînțeles, în gând. Și la ora opt fix încep să bată clopotele, la ora opt fix ea intră în primărie și tot la ora opt fix eu intru în reverie, adică tocmai la ora când ea își începe serviciul, întrebându-mă ce beneficiu să am eu din toate astea, și spunându-mi că nici un beneficiu, probabil, dar că e totuși bine că o pot visa cum lucrează la relații publice și cum într-o bună zi o să facă ea publice relațiile mele cu ea. Prin urmare mărturisesc că de o vreme încoace, în fiecare dimineață uite așa îmi trece timpul, un timp personal și un timp social în același timp, mai ales că așteptarea mea are tot timpul de pe lume și ce să fac eu cu atâta timp personal, la urma urmei, cu atâta spațiu gol fără ea din cauza timpului ei social, când ea lucrează, când ea vorbește cu alții, când ea le zâmbește tuturor, când eu gândesc și tot aștept, știind cu exactitate că la ora 16 fix ea iese de la serviciu în timp ce eu rămân în serviciul iubirii total dedicat și bineînțeles non-stop.