Știm mai multe despre noi pentru că ni le-au spus cărțile

De câte ori mă întreabă cineva care-i rostul cititului am acea egoistă și inexplicabilă senzație că m-am născut undeva pe o altă planetă, într-o altă galaxie, aflată undeva la miliarde de ani lumină, într-un loc minunat, diferit de Pământ, în care toată lumea știe, încă de la naștere, un principiu de bază, și anume acela că a fi inteligent presupune a folosi și inteligența altora. E evident că inteligența altora ne este cel mai la îndemână prin cărți, adică asta e ceva la mintea cocoșului (ca să abuzez aici din plin de înțelepciunea populară), tot așa cum mi se pare evident că opoziția dintre viață și cărți e falsă, și că ea e întreținută mai ales de cei care nu iubesc cărțile. “Eu trăiesc, nu stau toată ziua cu nasul în cărți”, sau „eu am școala vieții, nu mă hrănesc cu gogoșile din cărți”, cam așa îți vor replica toți cei pentru care cititul n-a fost niciodată un exercițiu regulat de respirație a spiritului. Spectacolul irațional și autoselectiv al naturii libere ar întrece, în viziunea acestora, artificialul prea facil și mult prea condiționat al spiritului uman.

 

Dacă aș fi pus să aleg, recunosc că eu unul aș alege mereu cărțile, în defavoarea vieții, sau, în cel mai rău caz, aș accepta cel mult un compromis, adică un raport copulativ-complementar de tipul “și-și”, sfidându-l definitiv și zeflemitor pe cel disjunctiv, de tipul „sau-sau”. Literatura a “teoretizat” de mult opoziția, fără a preciza clar dacă e vorba de o opoziție sau, dimpotrivă, de complementaritate. Pentru a exemplifica cel mai bine asta îmi sunt cel mai la îndemână cupluri celebre din lumea literaturii, de tipul Don Quijote și Sancho Panza (Cervantes), Narcis și Gură de Aur (Hesse), “Jupânul intelectual” și Alexis Zorba (Kazantzakis), care au subliniat antiteza viață-cultură în aceeași măsură în care au funcționat sublimând-o. Ba chiar frecvent mă întreb dacă nu cumva până și dialectica Geisteswissenschaften/Naturwissenschaften, pe care Dilthey a lansat-o la începutul secolului trecut, nu tot la opoziția dintre viață și cultură se referea, până la urmă. O fi posibil. Mai ales că “științele spiritului” și „științele naturii” au căutat aproape întotdeauna să redea o anume demnitate filosofică modurilor aparent ireconciliabile prin care omul post-romantic a făcut lectura sa și pe cea a lumii, deopotrivă.

 

Simțul comun ne spune că fantasmele cărților se ivesc din viață, chiar din cea pe care o știu toți, și că dimensiunea lor fantasmatică se evaluează în funcție de autenticitatea seacă a vieții. Și tot în vârtejul lansat într-o asemenea dezbatere, se mai spune că de fapt și în definitiv cărțile prelungesc viața, îi multiplică dimensiunile și o proiectează cumva într-o meta-realitate ce devine, cu timpul, un depozit exemplar de toposuri vitale. Sau că, paradoxal, tot ce știm despre viață, știm din cărți, care o interpretează post-factum și o așază în diferite compartimente și o diseacă, și îi revelează străfundurile și mecanismele ascunse. Și despre noi știm tot ce știm tocmai fiindcă marile texte au literaturizat și teoretizat umanitatea, storcând-o de frumusețe și sens. Și astfel, la noi înșine ajungem doar prin ocolul binecuvântat al marilor cărți, care ne ajută să ne vedem exact așa cum suntem, ca într-o oglindă, adică inepuizabili și misterioși.

 

A întreba, așadar, care-i rostul cititului mi se pare o întrebare fără rost. Bunăoară, Oscar Wilde era de părere că cititul nu se învață și că tot ce poți să le spui oamenilor este ce să nu citească. Iată, din unghiul meu, un mod de a gândi paradoxal și fals, în același timp. Premisa lui este că cititul e un dar din naștere. Tot așa cum la fel de greșit este și sfatul pe care Virginia Woolf îl consideră drept singurul valabil, și anume că cititorul trebuie lăsat în boii lui, să-și urmeze instinctele proprii și să-și formuleze propriile concluzii. Și această opinie revine la ideea că cititul este o facultate înnăscută a omului. Mai aproape de adevăr mi se pare că este Hector Bianciotti, care socotește că un cititor se formează în bibliotecă. Nu însă și când adaugă că „un cititor se formează singur”. Mă simt nevoit aici să fac o scurtă paranteză, prin care să aduc în lumină observația că, spre deosebire de scriitor, care se naște (dar care se cultivă mai târziu), cititorul se face, iar lectura se învață.

 

Revenind la opoziția dintre carte și viață, trebuie spus și că există, bineînțeles, un impact contondent al vieții, care nu e așa fiziologic ca în lumea cărții, ca în parcursul comod și aseptic al lecturii. Există un pravan transparent între “război” și „pace”, între „roșu” și „negru”, între cavalerul cruciat și călugărul din scriptorium, dar acesta nu face decât să arate că nimic din ce se află afară, în vânzoleala haotică și informă a lumii, nu lipsește din cărți, ba mai mult, că viața adevărată și bogată e revelată abia de textele despre ea. Pândită de moarte, viața se grăbește să se consume precipitat, să se epuizeze în uitare, să se cunoască superficial sau să se exorcizeze inconștient. Scriiturile, în schimb, găsesc răgazul să contemple, prinse în infinitul unei istorii culturale, desfășurările polimorfe ale vieții și să le eternizeze în forme stabile, devenite, mai apoi, repere la care ne raportăm, uitând că sunt creații ale cuvintelor. 

 

Oamenii care îmi spun că trăiesc doar ca să combată repulsia față de carte nu știu că, de fapt, ceea ce trăiesc ei nu e existență pură, originară, ci un construct livresc, un extract vital al hermeneuticii literare, adică o viață „spusă” și „povestită” de alții. De fapt nu poezia este cea care reinventează prin cuvinte legăturile dispărute dintre lucruri, idei și sentimente? De fapt nu romanul este cel care dă imaginea exemplară a unei felii de viață ucise iremediabil de timp? De fapt nu filosofia este cea care caută cu obstinație să integreze în sisteme inteligibile sensuri și mecanisme altfel invizibile profanilor? De fapt nu istoria scrisă este cea care reface, prin poveste, istoria petrecută? De fapt nu sociologia, antropologia ori psihologia, abia ele, demonstrează cât de puține știm despre noi înșine și despre lumea în care trăim și câtă nevoie avem de medierile textelor care să ni se re-reveleze nouă înșine? Iar religiile mari, ne propun o mântuire garantată, între altele, de cunoașterea amănunțită a cărților fondatoare, a “vieții” Mântuitorului, Profetului, Șamanului, Iluminatului, șamd. Într-un uriaș palimpsest al vieții, cărțile ne salvează de la moarte și refac, totodată, până la sfârșitul lumii, puzzle-ul hiper-ramificat al tainelor existenței. Noi suntem în măsura în care știm, așadar, în măsura în care citim. Restul nu e decât timp pre-adamic și buruiană nefolositoare de dincolo de Eden, ori o pleavă numai bună de aruncat în foc.

 

Iar după drumul sinuos și acumulativ al lecturii, într-o viață printre cărți, ne găsim pe pragul morții dacă nu pregătiți, măcar în cunoștință de cauză. Știm mai multe despre noi pentru că ni le-au spus cărțile. La urma urmei, lectura nu reprezintă efortul de a-i înțelege pe ceilalți, ori autorii și ideile lor, ori paragrafele și sensurile acestora, cum susțin teoriile interpretării dintotdeauna. Lectura e, în ultimă instanță, înțelegere de sine, și recuperarea fragmentelor împrăștiate ale propriului eu, risipit în miile de pagini care ne precedă și ne cuprind, așa cum suntem și așa cum nu vom fi niciodată. Oglindită în profunzime de textele despre ea, viața cititorului se termină. Cărțile, însă, își continuă existența lor. Reale sau doar imaginare, pur descriptive sau apetisante ficțiuni, ele ne vor îndulci mereu gura, în același timp în care ne vor amărî pieptul.

 

O carte aduce întotdeauna marile și semnificantele revelații. Ioan, cel din Apocalipsă, știa foarte bine că, pentru marile revelații, o carte trebuie înghițită. În sensul că lumea va pieri când vom citi cartea în care noi vom citi, în timp ce, în jurul nostru, lumea se va stinge. Moartea trebuie să ne găsească, de aceea, inițiați, împăcați deplin cu noi înșine, întorși definitiv înăuntru. Recompletați de bucățile lipsă. Într-un tot unitar: viața și cărțile, noi și lectura, lumea și textele, totul într-o circularitate infinită, totul într-o oglindire absolută.