Iubirea care dă viață într-o viață dăruită iubirii

Mă întreb adesea cum ne-ar sta împreună, și mă întreb dacă și cum și unde și de ce noi. Și toată această răsturnare a lui a fi în dragoste și viceversa mă îmbată, mă cuprinde și probabil îmi oferă șansa unică și irepetabilă să te cunosc mai bine, să te iubesc mai bine, să pot vorbi despre tine cu tine, cu mine, ca și cum amândoi am fi o singură ființă, un singur cuvânt, cum eram înainte de a ne crea Dumnezeu, cum eram înainte de a ne naște. Iar în acest subpunct al iubirii, și al posibilei noastre împreunări, în acest punct al înțelegerii care uneori îmi scapă și care numai lângă tine devine înțelepciune (înțelepciune ce nu poate fi înțeleasă decât prin iubire) se răstoarnă parcă în mine, seară de seară, toate sensurile, toate sentimentele, toate cuvintele, până ce devin și eu cuvânt, până ce tristețea nu mai are loc, și toate numai din cauza ta, din cauza frumuseții tale ce sfidează geometria, liniștea, normalul. Toate numai din cauză că tu te bucuri și mă faci să mă bucur cu tine, lângă tine, pentru tine, iar bucuria noastră pare să învăluie lumea la fel cum cerul înstelat învelește pământul, știi tu, pământul din care am fost făcuți și cuvântul din care am fost născuți. Emoții mă copleșesc când mă întreb cum ne-ar sta împreună, știind că iubirea ta poate deveni iubirea noastră, iubirea care dă viață într-o viață dăruită iubirii. Toate aceste lucruri încâlcite, confuze, ipotetice le port cu mine în suflet, seară de seară, deși chiar în această clipă au venit păsările ciripind în jurul meu, toate păsările bucuriei de seară, și din ciripitul lor înțeleg acum că ele au înțeles, iubito, tot ce am vrut să-ți spun.