De ce plânge o femeie?

Îmi vine să plâng, dar, dacă aș plânge, nu ar veni nimeni să mă salveze, spune, la un moment dat, atât de mișcător, Haruki Murakami, în Kafka pe malul mării. Mi-a venit în minte ieri replica asta, când am văzut o fată frumoasă care plângea pe o bancă după ce se certase violent cu un băiat, ce părea a fi, din câte mi-am putut da eu seama, iubitul ei. Rămasă acolo, înlemnită, pur și simplu, și plângând de undeva din interior, cu toată neputința ei, m-a impresionat atât de tare că întreg plânsul ei, eliberator, dureros, mi-a rămas efectiv întipărit în minte, și m-a bântuit ore întregi, conducându-mă la vechea întrebare căreia nu i-am găsit niciodată un răspuns echivoc, definitiv: De ce plânge o femeie?

 

O femeie plânge îndurerată, mi-am spus, plânge de emoție, uneori, de bucurie, desigur, frecvent de dor, mai plânge și de tristețe, de fericire, de singurătate, din milostenie, umanitate, sau poate dintr-o neînțeleasă necesitate...

 

Totuși, când privesc o făptură feminină plângând, mi se pare, în primul și în primul rând, că plânge adesea din pricina structurii ei interioare prea fragile. Nu găsesc nimic fals în acest plâns necesar și eliberator, false pot fi doar interpretările lui de către cei care nu această infirmitate, acest așa-zis neajuns. Am observat că, spre deosebire de bărbați, femeilor li se umezesc ochii mult mai ușor, că e suficient uneori să vadă un copil, o pereche de îndrăgostiți, un gest tandru, o scenă de film, să asculte o melodie sensibilă sau să privească un cuplu octogenar ținându-se de mână pentru a plânge. Poate pentru că ele visează prea mult, poate pentru că tind mai mult decât noi spre bunătate, sau poate pentru că au o capacitate uriașă de empatie.

 

Mă gândesc că o femeie poate plânge în timp ce străbate mile întregi de autostradă, că stă la volan și plânge. Că nu i se oprește privirea nici pe radio, nici pe indicatorul de viteză și nici pe deodorantul de mașină aproape terminat, în timp ce își poartă greutatea din piept ca pe bunul ei cel mai de preț. Ea e plămădită pentru dragoste și suferință, și nu neaparat să fie șofer, patron sau director de marketing,  și că, în tot ce face, reacționează ca o femeie, cu efortul acela asumat de a fi bărbat(ă). Ea ține pasul, se întrece pe sine și pe alții, deși uneori ar vrea doar să-i atragă lui, celui iubit, atenția și să-i arate că e demnă de luat în seamă. Că e specială. Pentru că e specială. Ea vrea să fie iubită, înțeleasă, să iubească, să se piardă între butoni și nasturi. Iar după tot acest demers, uneori consideră că e suficientă toată dăruirea ei pentru a fi încoronată în ochii celui iubit, numai că, deseori, el înțelege greșit, superficial. Nu a urmărit niciodată o pasăre care își construiește cuibul, nici o furnică care își înalță mușuroiul, și poate de aceea el nu înțelege cum o ființă cu o constituție mai fragilă decât a sa poate duce greutatea mai multor vieți pe umeri. El se plictisește ușor, o vrea mai bravă și mai sexy și mai deșteaptă. Ea plânge... le-a îndeplinit pe toate acestea, dar nu e suficient. Plânge fără să mai înțeleagă și doar plânsul este cel care o eliberează, care o spală de indiferența sentimentului celuilalt.

 

Plânge la un film de Polanski, dar și la unul de Robert Mulligan sau la unul de Jean-Pierre Jeunet. La primul plânge din umanitate și de bucurie, după ce a descoperit că lumea din capul ei nu e rușinoasă, de nepovestit, că o pot trăi și alții, chiar dacă e film, și că cineva tot a gândit-o în mintea sa. Plânge pentru că șocul și durerea sunt reale, nu doar pe ecran. Cumva, lacrima ei este de fiecare dată lumânarea ce lipsește. Asemenea unui copil, ea nu își poate explica totul, și mereu i se răspunde în doi peri: “lasă, e doar un film”. Ea lasă, se șterge la ochi, dar la următorul film procedează la fel. La al doilea, plânge de bucurie, ori din entuziasm. E strălucirea din interior care orbește privirea pe dinafară. Plânsul ei este, în acest caz, omagiul ei adus creației imaginative, exuberanței sufletești care poate exista în cele mai neașteptate locuri.

 

Plânge sub o palmă, iar durerea nu este neaparat fizică, ci una a neputinței de a reacționa după așteptările unei societăți alienate, unei societăți “emancipate” în care femeia are aceleași, dar ceva mai puține, drepturi cu bărbatul, în care e la modă să vorbești despre violența domestică și hărțuirea sexuală, dar să o practici cu succes în familie, fără să fie vorba despre persoanele de față, iar dacă totuși se întâmplă, femeia să-și asume partea ei de vină.

 

Plânge când e peste măsură de fericită. Când e efectiv copleșită de emoție. Fără lacrimile ei, poate că gesturile și întâmplările ar exista doar formal, neprovocând reacția în lanț a sensibilității care susține încă, miraculos, universul. Uneori, îmi pare că e de nevoie de femeile care plâng așa cum e nevoie de mamele care nasc. Azi, mă tot gândesc la frumoasa fată pe care am văzut-o ieri plângând. Nu mi-o pot scoate din minte. Și mă mai gândesc cum clona unei lacrimi ar fi devastatoare pentru umanitate. Mă gândesc cum plânsul femeii reînnoiește și consumă pe de-a-ntregul emoția, fără de care ne-am scufunda cu toții într-un ocean de gesturi fără rost. Mă gândesc cum puțină apă și puțină sare, programate să curgă împreună atunci când e necesar din ochii femeii, ne înmoaie și salvează la timp sufletul, și poate întreg conținutul neglijat. Pentru ca, nu-i așa, noi bărbații să nu plângem fără motiv. Și, mai ales, să nu plângem când avem motive.