Între noi doi nu-i vorba de nici o fetișizare

Lumea a început să spună că te fetișizez, iubito, dar lumea nu știe că tu ai atâtea calități și defecte că o mie și una de nopți nu mi-ar ajunge să le înșir aici și sincer să fiu nici nu știu care trag mai tare în balanță, dar trebuie totuși să existe un echilibru între ele, între tine și tine, cum ar veni între tine și mine, căci altfel s-ar duce de râpă, nu-i așa, toată șandramaua iubirii. Lumea a început să spună că te fetișizez, iubito, dar dacă pun preț pe calitățile tale sau dacă îți ignor defectele, cum ar trebui să faci și tu în ce mă privește, tot există o parte din mine care te cheamă și alta care te dă la o parte, adică ei nu știu că între noi doi există un dozaj perfect, un echilibru al contrariilor, de parcă te-aș iubi și te-aș urî în același timp, de parcă ai fi un rău necesar, sau, cum se spune, un rău care îmi face bine. Lumea mă bănuie că te fetișizez, dar lumea nu știe că frumusețea ta sufletească e invers proporțională cu frumusețea trupului tău și nici că nici măcar eu nu știu de care am mai multă nevoie. Poate de amândouă. Poate frumusețea ta spirituală face diferența și, dacă iau în calcul miracolul prin care dai naștere lumii în fiecare dimineață când îmi spui că zâmbești doar pentru că te trezești lângă mine, doar pentru că mă poți privi la fiecare răsărit, mă gândesc că nici n-ar mai trebui să vorbim despre asta, pentru că între noi doi nu-i vorba de nici o fetișizare, e ceva infinit mai mult decât atât, adică despre ce fetișizare să fie vorba când pur și simplu unele lucruri depășesc înțelegerea noastră, înțelegerea tuturor, de fapt, iar țipătul nou-născutului pe o masă de biliard într-un bar cred că e cel mai bun exemplu.