Când ne-am iubit ca doi kamikaze fără certitudinea unei noi dimineți

Mărturisesc că întâlnirile cu tine îmi par a fi întotdeauna aflate sub zodia misterului, adică nu știu niciodată dacă ultima întâlnire va fi cu adevărat ultima și nici nu vreau să știu. Iar atunci când trece un an peste mine, tu mă lipsești de pielea și respirația ta, de tine. Încă nu-mi pot explica cum orele petrecute împreună au fost continue, pline și adevărate. Am trăit acele zile cât o viață, și mi se pare că în urma lor am rămas plini de amintiri, dar goi, uscați de trupul celuilalt care a fost trup întreg atâtea ore, minute și secunde. De fapt, nici o clipă n-a trecut fără să-i simt savoarea. Lângă tine, totul fierbea în jur ca într-o căldare uriașă, universul exploda în depărtare și parcă fiecare zgomot ne apropia ca înaintea unui bombardament. Fericirea este dorul de repetare, spunea, atât de de plastic, Kundera. Și abia înțeleg acum la ce se referea. Înțeleg perfect, pentru că nu mi-a mai fost dat să întâlnesc o femeie pe care să o simt vegetală, de care să mă pot apropia instantaneu, și însetat, cum se apropie un pelerin de apă în mijlocul deșertului.

 

Poate îți amintești și tu. Te comportai ca și când ai fi venit de la capătul pământului la întâlnire cu perechea ta androgină. Acest dar pesemne ne-a fost dat și ne-a fost luat pentru că asemenea minuni sunt rare și nu orice muritor are parte de ele. De ce eu și tu, de ce acolo, de ce atunci? Știu că nu trebuie să mă mai gândesc la asta, cum nu nu mai trebuie să mă gândesc la tine. Punct. Uite, îmi propun ca fiecare zi să treacă fără să-mi apari fugar printre gânduri. Pentru că sunt lucruri care nu se repetă, nu se discută și nu se stabilesc. Și totuși, între îndrăgostiți incertitudinea este o margaretă ale cărei petale le putem smulge neîncetat, mă asigură printre paginile sale Vargas Llosa.

 

Nu-i ușor să fii încă tânăr, încă rebel, sentimental, însetat, mânat de avânt, într-o țară otrăvită de superficial, de contradicții, de suflete care se evită și pe care o păstrezi ca pe unica moștenire ce mai rămâne în urma unui incendiu, printre alți bărbați care-ți ghicesc starea de angoasă îndrăgostită. Un amic prins de aceeași parte a baricadei cu mine, în lupta noastră nemărturisită cu superficialul, s-a apropiat astăzi de mine în pauză și m-a întrebat ce s-a întâmplat. La ce mă gândesc când absorb toată seva de nicotină din țigară cu privirea pierdută până la orizont. Mi-a zis că și el cunoaște starea, că a trăit-o când era îndrăgostit de Magdalena. Am avut un impuls confesional pe care l-am stârpit din fașă. Am vrut să-i mărturisesc, dar cum să fac asta, nimeni nu trebuie să afle ce s-a întâmplat în cele cinci nopți și șase zile. Aproape că nici eu nu mai cred că s-a întâmplat. I-am zis că nu sunt îndrăgostit, că nu am de cine, că sunt același ca înainte. Cum am putut să spun asta? Chiar am vrut să-i spun totul, dar...

 

Dar m-am gândit la tine și n-am vrut să te povestesc, să-ți desfac vraja. Eram tulburat, recunosc. Și m-am gândit cum a zis-o magistral Scott Fitzgerald în Blândețea nopții: Gândește-te cum mă iubești. Nu-ți cer să mă iubești mereu ca acuma, dar îți cer să-ți amintești de asta. Undeva, în mine, va exista mereu ființa care sunt în noaptea asta. Aș fi vrut atunci, când ți-ai luat rochia aia albă, făcută din fulgi de narcise parcă, și mulată ideal pe trupul tău de pește ispititor, despre care povestesc toți pescarii bătrâni, seara, în jurul focului, să nu mai plec niciodată din unghiul acela din care te priveam, să rămânem într-o capsulă închiși acolo, tu aprinzând focul, eu privindu-te tăcut.

 

Scena era atât de obișnuită încât nici nu ar trebui povestită, cred că o povestesc tocmai de aceea, pentru că nu se întâmpla absolut nimic neobișnuit. Ne doream și eu și tu să facem totul în cele câteva ore pe care le aveam la dispoziție, de parcă timpul s-ar fi sfârșit odată cu ultimul cărbune. Nu ne-am mai uitat niciunul la ceas, ci ne-am grăbit să vedem plantele tale care încercau să explodeze, biblioteca ta feminină, pisicească, cochet aranjată, în care cărțile stăteau perfect ordonate, colorate, etichetate, și unde, îți mărturisesc în secret, mi-am dorit să facem dragoste. Să te posed. Acolo te-am privit tăcut, asurzitor de tăcut, adulmecând aerul în care te mișcai în pat, ori prin cameră, imaginându-mi mișcările tale din nopțile în care luai notițe din toate cărțile acelea. Imaginându-mi nopțile tale răcoroase, dorințele, așternuturile, somnul tău. Te-ai cuibărit cumva în căldura cămășii mele și ți-ai cuprins picioarele cu ambele brațe. Mânecile îți atârnau lungi, și simțeam cadența respirației tale prin fiecare fibră textilă. Eu pășeam în jurul tău repezit, stângaci și atent la fiecare mișcare, bănuind că mă privești cu capul aplecat, pe furiș, ca o pisică. Ca o sirenă învăluită într-o vrajă puternică, irezistibilă. Încercam să-ți intuiesc orice dorință, am vrut să te învelesc cu o pătură, să-ți materializez orice moft ți-ar fi venit în timpul minutelor care se stingeau cu repeziciune. Te-am întrebat dacă vrei să fac focul. Deși afară era numai bine, nu se simțea vreo răcoare, cu toate că am insistat o vreme să aprind cei doi cărbuni rămași în vatră dintr-o altă seară. Nu mă interesa dacă mai fusese cineva acolo înaintea mea, chiar dacă tu mi-ai spus că sunt primul bărbat ce intră în căsuța ta, în imobilul cu numărul șaptesprezece. Nu mă interesa dacă ăsta era ritualul tău secret cu un bărbat, nici dacă așa procedezi mereu. În toată tăcerea aia blândă, eu eram numai al tău, asta îmi era cert.

 

La naiba cu toate gândurile astea, în asemenea momente nu m-am putut concentra deloc pe ce ar fi trebuit să fac, căzând ușor într-o semitransă din care m-am dezmeticit după câteva ore de stat singur printre pasagerii trenului ce mă aducea din nou în lumea reală, ce mă trăgea încet, din lumea pe care n-aș mai fi vrut s-o părăsesc, cu tentaculele unei caracatițe ce alerga pe șine și care bănuiai că n-o să-ți mai dea niciodată drumul, nici la propriu, nici la figurat. Mă gândeam, privind pe geamul trenului, că senzația asta au simțit-o adesea și decenii la rând și îndrăgostiții de pe front, soldatul și infirmiera, ea și el, murdari, cu unghiile negre, cu mantaua umedă, în timp ce se iubeau nebunește prin vreun tranșeu. Mă gândeam de fapt că fiecare atingere cu tine seamănă cu dragostea de pe front. Cu dragostea sfâșietoare dintr-un război. La asta mă gândeam când mi-am amintit că ne-am iubit în noaptea aceea ca doi kamikaze fără certitudinea unei noi dimineți.