Opulență. Surplus. Un rococo de suprafață. Puțin mai mult
din aia, puțin mai mult din cealaltă. Și neaparat mai mult ca celălalt. Și
totuși un om este bogat direct proporțional cu numărul de lucruri pe care își
permite să le lase în pace. Așa să fie? Poate unii se opun milionarilor pentru
că ar fi periculos să fie puși în locul lor. De ce nu? În esență, știu că viața
e bogată. E chiar mai mult decât îmi trebuie. Am senzația că aș putea trăi atât
de bine cu atât de puțin... Până și gândurile acestea pornesc dintr-o
necesitate de “mai
puțin”. Dar aș vrea să-i întreb pe ceilalți: lor câtă viață le trebuie? Numai
că întrebările nu folosesc la nimic.
E încă surprinzător și totuși explicabil faptul că
oamenii nu știu cum să se poarte în fața bogăției. Am observat, deunăzi,
bolnavi, oameni săraci, oameni cu viață puțină, cu posibilități de viață puține
care știu, în termeni surprinzători, ce vor. Ați observat că ei știu
întotdeauna ce vor? Adică au un sens numai al lor, un idealism aparte și știu
întotdeauna în care Dumnezeu să creadă. Iar de cealaltă parte a baricadei, mișună
debusolați oamenii bogați în viață, oamenii sănătoși, oamenii puternici, toți
cei care întârzie în bunurile lor și nu mai dau nimic. Și observi cum creația,
sensul, ideea, sunt ale omului sărac. Ale omului simplu.
Azi, sunt zen. Și dau povețe de parcă aș fi un hidalgo
necunoscut din spatele unei mori de vânt (hidalgo,
în spaniolă, provine de la hijo de algo
– fiul cuiva care a fost cineva, de spiță nobilă) călare pe a mea indefinită mârțoagă
Rocinanta. Și recit din ceea ce văd. Și zic că nu e bine să te pierzi în fața
bogățiilor vieții. Adică să nu te lași făcut. Și nici să crezi că istoria este
singura realitate și să te lași născut, trăit, reprodus, asasinat, în
consecință. Ba cutez să zic că ar trebui
să încercăm, la nivelul gesturilor simple, o rezistență împotriva istoriei,
împotriva curgerii, împotriva curentului, împotriva vieții joase.
Viața e bogată, bine. Am înțeles. De aceea voi căuta să o
simplific. Până la urmă, de ce să apropii străduitor ideile de viață, să le
multiplic la infinit, să le calitativizez, să fac din ele lucruri colorate
local - și să nu declanșez de fapt o contrarevoluție: să apropii viața de idee.
Trăirea de esență. De ce s-o modific pe ea în sensul ideii?
Așa am să procedez. Am să-mi fiu profesor. Și-o să-mi
simplific viața. O să iau din ea bucăți mari, toturi - și voi opera cu ele. Ca
un chirurg care lucrează numai cu instrumente necesare. Ce nevoie am de rest?
La urma urmei, nimeni nu spune că nu există un rest în afară de idee. Dar, cu
sau fără el, înțelesul lumii este același. Și înțelesul ăsta rezistă. În orice
fel de condiții. Când vine viața peste mine, voi fi pregătit cu schemele. N-o
voi lăsa niciodată să mă acopere cu opulența ei, cu surplusul, cu ispititorul rococo
de suprafață. O să am întotdeauna ceva cu care să ies la suprafață: ideile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu