E ciudat, dar parcă nu mai
știu să fiu altfel, adică altfel decât aș fi fost fără tine, fără
ceilalți, fără scris, fără filme vechi, fără antropologie, fără internet, fără
expectanțe, fără orele de nesomn, fără cuvintele care să însemne ceva, fără
cărți, fără muzica veche, fără hainele din mall, fără vacanțele care n-au
însemnat nimic, fără replicile pe care le-au uzat și alții și apoi le-au dat
mai departe, fără cafea sau fără bere, fără lucrurile pe care le am pentru că
le au și alții, sau fără oamenii pe care-i cunosc sau pe care i-am cunoscut
cândva. Mă întreb: care este, totuși, forma
mea brută? Și cum arată de fapt bruta neșlefuită din mine
(maimuța aceea agitată interioară)
fără impurități, fără cuvinte împrumutate, fără ambalaje, fără adaosuri, fără
răspunsurile memorate pe care le așteaptă ceilalți, fără cizelări inconștiente,
fără coloranți și aromatizatori identici cu cei naturali, fără combinări, ori
fără iluzii? Cum aș fi arătat eu fără tine, așa cum nu mai ești, dar ai fi
putut să fii? Și, mai important decât atât, cum reușește un om să-și upgradeze existența ori să și-o
înnoiască la momentul oportun? E obositor să porți zi de zi același costum de om adormit în propriile iluzii.
Supraviețuim pentru că încă mai credem în liberul
arbitru, deși știm că nu alegem noi să ne naștem, să visăm, să nu învățăm
din greșeli. Când râdem, o facem
pentru că cineva ne-a amuzat. Mergem la baie pentru că cineva ne-a servit cu o
Cola. Gândim (atât cât o facem) pentru că ne-am născut cu o mașină defectă numită creier, ce nu poate fi deconectată, și ale cărei erori nu le putem
elimina. Sau nu la timp. Trăim
pentru că cineva a făcut sex și s-a gândit apoi să ne dea dreptul să ieșim în
lume. Ne ajunge o zi fericită pentru
a ne descurca apoi cu alte 14 mizerabile. Ne
este suficientă o amintire frumoasă, un moment unic, o clipă nealterată, ca
să ne convingem mai apoi că repetabilitatea
lucrurilor e un fapt care vine întotdeauna de la sine. Simt asta pe propria
piele. Liniștea, nostalgia, singurătatea, tăcerea – toate acestea îmi par a fi
cusute cu ață albă. Retrăiesc
epifaniile altora și îmi rescriu paginile vieții din dorința de a da timpul
înapoi, până în acea zi când toate păreau perfect reglate,
calculate, măsurate și așezate. Până în acel moment când fiecare ceas
din lumea asta știa că undeva, nu contează unde, brusc doi oameni sunt fericiți, că sunt în sfârșit împreună, că nu se
grăbesc nicăieri, și că nu au nici o pagină de rupt și nici un gând de
materializat. Până în acea dimineață în care noi doi ne trezeam într-un singur așternut și tot ce ne trebuia
pentru fericire se afla în noi. De care-mi amintesc numai când intenționat mă amăgesc că tu nu ai
plecat, și că mai ești pe aici, pe undeva prin preajmă. Uitând că, de fapt, în lipsa ta am vrut să merg cu trenul fără să știu încotro, să mă pierd la
capătul vreunui ocean, să mă îndrept spre orizontul deschis, până mi se va
impregna bronzul exotic în piele și nu mă va mai recunoaște nimeni, până o să
ajung departe-departe de felul în care oamenii își antrenează pe buze zâmbetele false, departe de regulile în care trebuie să mă îmbrac
zilnic și să mă prefac că sunt bine, față de cei care-mi așteaptă cu spume la
gură căderea, ca să nu fac notă
discordantă de ei, să nu fiu singurul care a scăpat din tentaculele lungi ale iluziei consumate periodic, care nu
trece și nici nu se tratează cu o felie de lămâie ținută pe cerul gurii. Poate voi
ajunge ca toți ceilalți, să mă prefac
fără să știu, fără să recunosc, fără să mă împotrivesc, hrănindu-mă doar cu așteptare. De fapt, știi, chiar și acum cred
că, dac-aș avea îndeajuns răbdare să
te aștept, te-aș vedea intrând pe ușă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu