De la zei la cimpanzei

Noi, îndrăgostiții, suntem cei care traversăm cel mai repede distanța de la zei la cimpan...zei. Iar drumul de la zei la cimpanzei e antagonic, desigur, prin începutul și sfârșitul său, dar e un drum ce merită parcurs. De fapt, e singurul drum pe care inima noastră îl parcurge cu plăcere. Cum bine vă imaginați, drumul dintre îndrăgostiți e fabulos la început, când pâlpâie și prinde forță în noi acea timiditate nevinovată, acea scânteie, specifică numai celui ce se îndrăgostește subit, și cu totul. Pe de-a-ntregul, într-un fel de abandon total. O timiditate pe care o recunosc cel mai bine pe propria-mi piele, atunci când nu știu dacă trebuie să o sun, să nu o deranjez cumva sau să par prea insistent, ori să-i dau impresia că forțez nota atunci când vin și o sărut pe obraz puțin timid și abia apoi pe buze, când îi tremură picioarele în preajma mea și când amândurora ne bate inima mai tare. Mult prea tare. Mie îmi place însă cel mai mult drumul. Îmi place atunci când deja suntem obișnuiți unul cu celălalt. Când știm deja ce-i place și ce nu-i place celuilalt, când pot să o sun și la 2 noaptea, să o trezesc doar că să-i spun că mi-e dor de ea și că voiam să-i aud vocea blândă, care îmi oprește pur și simplu respirația, când există deja o încredere mutuală și armonică între noi, când nu există deloc teama că aș putea-o pierde. Când nici nu mă gândesc că aș putea-o pierde vreodată. Începuturile sunt frumoase, și cred că ne arată de ce îndrăgostiții îi fac invidioși pe zei. Finalurile sunt triste, și cred că ele sunt făcute să ne arate latura de cimpanzei, vizibilă când ne fâstâcim în jurul faptului că și în dragoste se mai întâmplă să pierzi. Începuturile sunt frumoase, finalurile sunt triste, dar ce-i la mijloc mie mi se pare absolut perfect.