A venit iarna și, de
câte ori am ocazia, intru în câte un bar la un ceai fierbinte unde, de foarte
multe ori, întâlnesc felurite cupluri, perechi de oameni care se iubesc și pe
care îi observ discret, condus poate de acea curiozitate scriitoricească, dar mai
ales umană, care caută tipologii, personaje, reacții și scântei. Mi-am închegat
astfel, în timp, câteva idei stranii pe care aș vrea să le așez în grabă aici.
Vedeți voi, altădată au existat feluri de a iubi care astăzi, nouă, modernilor
târzii și post-modernilor, nu reușesc să ne mai spună nimic, ne trezesc doar
curiozitate și poate, cel mult, un zâmbet afectuos. Cine mai poate azi citi un
poem al trubadurilor de demult, fără un surâs indulgent în colțul gurii? Toate
metaforele senine, chiar și în ardoarea sentimentelor pe care le exprimă,
întreg ceremonialul copilăresc al curtării, toată puritatea ostentativă a
iubirii nu mai sunt decât imagini, artificii, ornamente incapabile să suscite
în noi gândul iubirii. Îți mai închipuie oare azi vreun poet ori scriitor muza
în postura paradisiacă în care a imortalizat-o Dante pe Beatrice? În cosmosul
magic și eroic al Isoldei? Ori măcar în atmosfera cavalerească a Julietei? NU,
cu siguranță nu. După atâtea veacuri de dragoste, spiritul nostru, deși nu cred
că s-a săturat de iubire, ba poate o caută cu aceeași înfrigurare ca cei dintâi
oameni, și-a alterat oarecum sensibilitatea, și-a complicat structura, s-a
cicatrizat și s-a dilatat, așa încât nu mai poate iubi cum Dante a iubit-o pe
Beatrice, Petrarca pe Laura, ba nici măcar așa cum Werther a iubit-o pe
Charlotte. Se pare că trăim, după toate probabilitățile, într-o altă vârstă a
dragostei.
Mult timp, m-am
întrebat așa: de unde vine sentimentul nostru de iubire și cum arată el? După
un oarecare timp de reflecție mi-am spus că, în ansamblu, trei par a fi sursele
și ipostazele sale primare: dragostea febrilă și demoniacă post-romantică a lui
Dostoievski, dragostea cerebrală, rafinată și neliniștită a lui Proust și, în
sfârșit, dragostea carnală, dezinhibată și freudiană a lui Kundera. Cumva,
aceste trei forme ale iubirii stau la baza întregii game de sentimente amoroase
ale prezentului, fie în viața noastră, fie în cărțile scriitorilor de azi, fie
în cel mai banal serial de televiziune. Desigur, aici fac referire la dragostea
înțeleasă ca psiune, ca ardere, și nu ca amiciție, camaraderie, în sfârșit,
căsnicie, sentimente înrudite, dar care apar abia atunci când pasiunea se
stinge sau, în orice caz, își schimbă în mod radical natura astfel încât m-aș
abate prea mult de la subiect dacă m-aș opri aici asupra acestor subtile
metamorfoze care se petrec, în timp, cu sentimentele dintre doi îndrăgostiți.
De la Dostoievski
dragostea noastră moștenește în mare parte cam tot ceea ce ține de disperare,
de nestăpânit și necontrolat, de contradictoriu, ba chiar de morbid uneori,
adică de demoniac, însă fără teatralitatea și grandoarea iubirii romantice.
Dragostea de tip dostoievskian nu are nevoie de gesturi grandilocvente, de
grădini italiene sau de cadrele desprinse din pânzele lui Caspar David; ea
irumpe în mediul nostru cotidian, sumbru și anost, asemeni unei stele, însă
vorbim aici de o stea întunecată, nu de un luceafăr; este o dragoste intensă, dar destrucitvă,
o dragoste care maschează sentimentul fatalității, precum cea a lui Dimitri
Karamazov pentru Agrafena Alexandrovna sau a lui Parfeon Rogojin pentru
Nastasia Filipovna. Aceasta este dragostea celor nefericiți, predestinați către
sublimarea disperării și către temperarea febrei prin rafinament, prin ludic
sau prin cerebralitate. Ea adună sub zodia sa cartoforul inveterat din orice
oraș și ucigașul din dragoste din ultimul sat moldo-valah de la știrile de la
ora cinci.
Odată cu Proust
dragostea nuanțează un rafinament și o subtilitate pe care nu a avut-o
niciodată, nici măcar în epoca libertinilor, căci deși împărtășește cu
dragostea libertină dezinvoltura, intelectualitatea și chiar un anume grad de
rafinament, ea se caracterizează mai mult printr-o maturitate gravă, venită ca
un rezultat al experienței acumulate și al autoreflexiei. Din acest motiv,
orice este brusc, violent, intempestiv, ori doar zglobiu, dispare în dragostea
proustiană, iar patosul și disperarea nu pot aici atinge decât sentimentul
neliniștii și al geloziei. La drept vorbind, spre deosebire de dragostea
dostoievskiană, în cea proustiană – ca și în iubirea kunderiană – nu există
sentimentul tragicul, ci doar un ennui
discret și o dramă senină, plină de eleganță. Albertine nu poate inspira nici
crime, nici năpaste, febre primejdioase, ci doar dubii, autochestionări,
rememorări și suplicii dulci, neliniști estetice, în miros de cafea și de
madeleine.
A treia și ultima formă
de dragoste a timpurilor în care trăim este cea mai frecventă dar și cea mai
clișeizată, deși evident că ea nu este exclusivă. Dragostea la Kundera este mai
întâi de toate carnală, o expresie fiziologică învăluită în necesități
psihologice. Ea nu este nici violentă și nici febrilă, chiar dacă atinge uneori
misticul, precum în cazul dragostei dostoievskiene, și nici cerebrală,
reflexivă și sulbimă ca în cazul celei proustiene. Ea poate fi asociată
aventurii sau devotamentului, poate fi ocazională sau statornică, întâmplătoare
sau intenționată, dar rămâne la fel de ușoară
și în același timp abisală. Tomas și Tereza sunt cuplul reprezentativ al
acestei forme de iubire, expresia ei masculină și feminină tipică, dar toate
personajele lui Milan Kundera iubesc și sunt iubite, iar expresiile masculine
și feminine ale acestei iubiri trec prin rocade de gen la nivelul personajelor,
așa cum e cazul lui Franz și al Sabinei, ceea ce anulează de fapt diferența
dintre feminin și masculin. La Kundera dragostea este experiența obișnuită a
prezentului uman de astăzi, oniricul, romanticul, demoniacul și toate celelalte
categorii estetice ocupând doar interstițiile acestui element alcătuit
eminamente din trup și psihic.
Astăzi, vârsta iubirii
pe care o experimentăm este compusă din toate aceste trei ipostaze ale iubirii,
fie în starea lor relativ pură, fie în combinații, încrucișări și hibridizări
de tot felul. Ele compun imaginarul nostru amoros post-romantic, post-eroic și
post-dantesc. Aproape cu toții ne regăsim în ele fără să o știm, le citim
reluate și îngroșate în noi și noi romane de dragoste tipărite pe bandă rulantă
după calapoduri gata făcute, le vedem în fiecare seară pe micul ecran, și așa
mai departe, încât nici măcar nu le mai conștientizăm, deși le recunoaștem
familiaritatea, spre deosebire de poemul lui Dante, piesa lui Shakespeare sau
opera lui Wagner.
Va fi vârsta aceasta a
dragostei pe care o trăim depășită cândva, așa cum s-a întâmplat și în trecut?
Nimic nu ne poate face să răspundem negativ la o astfel de întrebare. Mă întreb
dacă vom reveni oare la forme revolute de iubire. Cred că nici acest lucru nu
poate fi exclus. Vârsta noastră se caracterizează oarecum printr-o viziune
rectilinie a istoriei, însă, la nivelul timpului, ea este oarecum prea fragedă
pentru a trage concluzii cât de cât solide, deși întoarceri, cel puțin
viccoene, s-au mai văzut chiar și în timpurile noastre. În sfârșit, putem spune
că orice certitudine în res extensa
este de la sine exclusă. Asta fiindcă între timp suntem ocupați să iubim, să
iubim fiecare cu Dostoievski, Proust și Milan Kundera.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu