De ce îmi place mie femeia-oglindă

Cititorule. Hai să-ți spun. 

 

În sufletul meu și-n mintea mea, femeile sunt de trei feluri: femei-aripă de fluture, femei tăioase ca ghețarul și femei oglindă. Femeia de care-mi place mie cel mai mult e femeie-oglindă. Nu te mira, nu clătina a neîncredere din fruntea ta, mult-mult prea grea în zilele din urmă. Hai să-ți explic. E foarte simplu.

 

Fata asta, de care-mi place mie tare mult, așa a fost dintotdeauna. Ea nu crede în schimbarea nimănui, iar într-a ei cu atât mai puțin.  Când o privesc, mă văd pe mine. Și nu, nu e vorba aici despre puterea, înțelepciunea, blândețea și frumusețea ei, ori despre celelalte din amețitoarele ei calități. Nu, nu! E altceva. Din momentul în care m-a iubit, am iubit-o și eu. Când am încetat s-o mai iubesc, a încetat și ea. Poate nu chiar din același moment, dar s-a oprit. Femeia oglindă are o inerție aparte. Așaaa... cam cât s-ar rostogoli vreo cinci priviri intense și șapte seturi de cuvinte. Fata asta, femeia oglindă, nu e genul care să rămână rece, dacă aprinzi focul, zic, dar nici nu se sacrifică, dârză, și de una singură, pe altarul iubirii veșnice, dacă eu îi ofer oglinzii ei doar o dulce indiferență. Mi-a zis că pentru asta sunt bune celelalte: femeile ghețar și femeile aripă de fluture. Înaripatele. Permanentele. Cele de-a pururi îndrăgostite, pe veci înghețatele... Mi-a spus direct: eu sunt năbădăioasă, caută-le pe ele, de-ți dorești așa ceva...

 

Deci.

 

Femeia de care-mi place așteaptă și observă. E mereu a doua, reacționează, răspunde, oferă un feed-back pe măsură. Știe uneori să fie... pasivă. Știe, pe bune că știe. Ori lipsită de orice inițiativă. Știe și asta. E deprinsă cu arta războiului sentimental. E femeie-oglindă. Și se simte foarte bine așa. Îi e comod. Moale. Nu aleargă, nu se zbate, nu dă din coate. Nu are nici adversare dar nu are nici frică.

 

Minte, de fapt. Că frică îi e, dar numai pentru câteva momente. Sunt momentele acelea ale haosului din defazare. Când traduce dezacordarea dureroasă, golul din stomac. Apoi, știe să intre în vibrație, rapid, la unison cu mine. O iubesc, mă iubește. Îi scot peri albi de nervi, face la fel. O detest, mă detestă. O sărut, i se înmoaie genunchii. I-am și spus odată că nu e prea frumos ce face ea. Că e foarte bizar acest mimetism. Și neserios. Instabil. Exact așa i-am spus, vă jur! Ea îmi zice că tot ce face nu-i doar de suprafață. Și că nici nu am eu habar cât de eficientă e ea, în felul ăsta! Cât de bine s-a adaptat, astfel încât să nu mai sufere nimeni. Niciodată! Și mai ales ea, în primul rând. Îmi zice râzând că remușcările și regretele se duc de-a dura; mila, așijderea. Când o țin în brațe și o înmoi treptat îmi repetă mereu: ce, nu crezi că-s ex-tra-or-di-nar de eficientă?

 

Îmi șoptește cu blândețe: așa că... stai tu liniștit. E mai eficientă ca dracul împielițat în persoană, dar eu nu recunosc asta. Habar nu am cum, dar știe când începe să-mi bată inima precum clopotele mari din catedrală și culmea, le însoțește dangătul, cu clopoțeii ei mici și tandrii. Știe când încep să cobor. Cred că ar fi coborât și ea printre perne fără să o ghidez ușor, atotștiutor.

 

Femeia asta care-mi place, femeia-oglindă, simte (are un al șaselea simț extrem de bine dezvoltat) când apar reveniri, schimbări de culori, transformări, sinusoidale, ori alte curiozități ale naturii umane. Mă urmează, în fiecare dintre aceste noi peisaje. Se bucură de ele, sau nu. Dar nu inițiază nimic. Nu știe s-o facă. Sau nu vrea. A absolvit școala femeilor-oglindă.

 

Când mi se face un dor nebun de ea, în câteva minute și ei i se face dor de mine. Dacă nu, rămâne ca mine – piatră tocită, suprafață fără miez. Până când, spre seară, ochii mei curioși din cale-afară, vor privi drăgăstoși, din nou, în oglinda ei.