tu nici nu știi dar
de câte ori îmi spui că
mă săruți (și o spui des)
înclin, instinctual,
capul meu ușor spre dreapta,
iar locul este-atunci –
ghicești? – pe gât, în stânga.
același loc, în fiecare
zi...
(un loc iubit și de
vampiri, pesemne)
și, de curând,
uitându-mă-n oglindă,
am observat acolo,
strălucind, o pată
vineție, o arsură mică.
nu ustură, nu doare,
dar are o formă perfectă,
forma tristeții.
azi, după atât-amar de
vreme
sau dulce-amar de
vreme, cum pare-a fi mai bine zis,
descopăr că-i mai bine
și mai viu
să am un semn măcar pe
mine încrustat sau chiar mai multe,
o pată fumegând
răstimp...
e poate rău și greu
dar, totuși, o voi spune:
cei mai sărmani îmi par
sărmanii făr’ de urme.
și bântuit să fie acela
care,
privind la pata
lăsată de sărutul
lui,
ridică neputincios din
umeri
și se îndepărtează gol,
spre nicăieri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu