Îmi amintesc că în ziua
aia am vrut atât de mult și atât de tare să stau lângă tine pe canapea, să fac
cumva să te cuibărești în brațele mele și să moțăi monosilabic numele meu. Numai
numele meu. Atât. Aproape că mi-a crăpat inima de dorință. Mi-am dorit, în
minutele acelea, doar să mă joc cu părul tău, doar atât. Nu să ți-o trag, cum
fac ăia în filme. Nu să facem sex sălbatic. Nu atunci. Am vrut, în momentul ăla,
doar să dormim amândoi împreună, în cel mai inocent înțeles al acestei fraze. Dar
apoi mi-a dispărut curajul și m-am gândit că ai prieten, m-am fâstâcit într-un
fel stângaci, impropriu, iar tu erai așa frumoasă și tandră, așa irezistibilă
și tentantă încât nu-mi puteam dezlipi ochii de la tine. Aveai buzele perfecte,
precum marile actrițe din filmele noir, și m-am gândit că te-aș fi putut iubi,
în felul meu. Erai fascinantă. Dar apoi, m-am întors în camera mea,
aruncându-mă cu totul în fotoliu, gândindu-mă numai la noi doi, și la faptul că
dacă oamenii ar fi o ninsoare, eu aș fi fost o temperată burniță iar tu o
adevărată furtună polară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu