Promisiuni. Emoții. De Crăciun. Amintiri.

Despre emoții. Despre emoții mi-e cel mai greu să scriu. Despre emoțiile mele zic. Pe a altora le surprind ușor. Sau mai ușor. Dar ale mele mă transformă. Mai ales cele de Crăciun. Aveam doisprezece ani când am citit Coliba Unchiului Tom. Când ai doisprezece ani și moare Unchiul Tom, nu ai de ales: plângi. Îmi amintesc exact când s-a întâmplat: era decembrie, se așezase deja un strat de zăpadă peste asfalt, era un început de noapte, și mai era și lună, o lună și roșie, dar și portocalie, câteodată, în înaltul unui cer care de atunci n-a mai fost niciodată la fel, și nici nu va mai fi. Era pe sfârșite primul trimestru de școală, poate vi-l și amintiți câțiva dintre voi, și Crăciunul părea atât de aproape, cu ultimele ore al zilei târându-se în întuneric, într-o școală dintr-un colț de țară, de la sfârșitul anilor ’90. Imaginați-vă doar!

 

Dintre toate Crăciunurile copilăriei mele, cel din acel an a cântărit hotărâtor. Fiindcă atunci am fost învins prima dată. Iar înfrângerile nu le uiți niciodată. Nici când așezi victorii peste victorii, compensatorii, peste ani plini de speranțe și transformări. Privind anacronic întregul lanț al Crăciunurilor de altădată, deosebesc două înfrângeri care m-au dezarmat dar și întărit, poate, deopotrivă. Să judecați voi asta. Ultima înfrângere încă ustură, de vină fiind data recentă a întâmplării ei. Ori poate trimiterea ei spre prima mea înfrângere. Nu știu. Sau știu poate prea bine. Cel ce m-a învins ultima dată e inegalabilul Capote. Truman Capote. Dacă ați știi voi câți ani m-am ferit eu de el, și ce diavol sau ce providență m-au ținut departe de împielițatul acesta! Capote m-a învins cu câteva pagini scurte. A fost o proză scurtă – câteva pagini acolo. O nimica toată, ați spune. Dar povestirea asta, surprinsă în arhicunoscutul volum Breakfast at Tiffany’s sub numele „O amintire de Crăciun” m-a îmblânzit. Ba chiar mi-a cristalizat definitiv opțiunea pentru proză scurtă, de care mă folosesc și azi cu atâta încăpățânare acum în scrierile proprii. „O amintire de Crăciun” poate că nu este cea mai bună proză scurtă din istorie, dar cine poate spune care este cea mai bună proză scurtă din toate timpurile, și ce importanță are?

 

Recunosc, am fost un copil neastâmpărat, un drac în miniatură, dar suficient de sensibil și de naiv încât să fiu perfect inadaptat, adică lipsit cu desăvârșire de acea expresie de fericire tâmpă și imbecilă pe care o dobândesc de timpuriu unii, și de care cei mai mulți nu mai reușesc să scape niciodată.

 

În felul meu, am fost o figură. Un roșcățel cu pistrui (încă!) pentru care promisiunile sunt solemne. La doisprezece ani, deși încă îți permiți doze semnificative de sentimentalism, promisiunile sunt făcute pentru a fi respectate. Și când zic respectate, mă refer la toată viața. Atunci, în seara aia de decembrie, după moartea Unchiului Tom, în timpul și omătul zilelor acelea, mi-am promis solemn să nu mai plâng la absolut nici o moarte, din absolut nici o carte. Niciodată! Sigur, ce înseamnă „niciodată” când ai doisprezece ani? Am să vă spun eu: „niciodată” înseamnă totul. Absolut totul.

 

N-a fost nici bravadă, și nici înțelepciune. Era ceva instinctual: știam că voi mai iubi mulți oameni din litere plămădiți, multe personaje, multe condeie. La fel cum știam și că ei vor mai muri. Dar nici o pasiune din aceasta nu avea de atunci să se mai sfârșească așa – privind luna aceea portocalie, de decembrie proaspăt nins, dincoace de lacrimi. Știu, eram furios și ridicol, și mi-am promis că nu, că asta nu se va mai întâmpla.

 

Desigur, ce a urmat mi-a contrazis fiecare promisiune făcută în seara aia. M-am trădat singur, ca să spun altfel. Promisiunea mea a murit de tânără, și am senzația că nu a apucat nici măcar un simplu majorat. Deși v-o spun cât se poate de sincer: am luptat. Am luptat cu toate forțele mele, și m-am împotrivit. M-am împotrivit când am dat de confesiunile lui Jamie din “My Sister Lives on the Mantelpiece”, când am dat de dragostea pusă la încercare a lui Mikey și Elie, din „You Against Me”, superba carte a lui Jenny Downham, când am intrat în pielea lui Flip, eroul-copil care trebuie să trăiască într-un corp cu care nu este obișnuit, așa cum și l-a imaginat Martyn Bedford,  sau când au râs de Miskin, în paginile lui Dostoievski, și nu am plâns. Ba chiar și atunci când l-au jefuit realmente pe Akaki Akakievici de manta m-am abținut și nu am plâns, sau atunci când a murit însuși Ivan Ilici. Apoi, am fost până pe plaja Chesill și am trăit toate acele dureri de stomac, toate palpitațiile cardiace, dar nu am plâns. Au venit anii adevăratei înțelegeri peste mine, când am început să citesc marile povești de dragoste sud-americane, când am iubit, printre pagini, o singură femeie toată viața, sau poate mai multe vieți, când am văzut târfe și tot felul de îngeri decăzuți în fum de țigară, când m-au lovit tensiunile interioare și dramele cântăreților de tango și totuși, nu am plâns. Nimic.

 

Ba chiar am fugit de braț cu Tolstoi înspre ultima gară și am așteptat acolo sfârșitul, dar nu, tot nu am plâns. Am îndurat foamea cu toate curvele Amsterdamului și cu toate curvele Moscovei, am pierdut averi la ruletă, am îndurat umilințele, și războaiele, și lagărele, și mai multe generații de genociduri, am văzut femei plecând, femei venind, am văzut catedreale și imperii căzând, am resimțit vechi cuvinte decăzând - și tot degeaba.

 

Nu, să nu credeți că timpul m-a înăsprit. Sunt predispus să vă mărturisesc că am fost, și încă sunt și acum, sensibil la poezie și patetism. Iar o fată, pe care am iubit-o mai mult decât pe mine, vă poate sta la dispoziție ca să vă întărească această observație. Ea mi-a spus, cândva, că odată ce se apropie cineva de mine, vede cu ușurință că sub armura mea critică și ușor ironică, am un fluture în loc de inimă. Spuneți și voi: ce poate fi mai patetic decât atât pentru un bărbat?

 

I-am rezistat eroic și lui Fitzgerald, nenorocitului de Fitzgerald, care știa întotdeauna drumul cel mai scurt dintre punctul a și punctul b, unde punctul a e o frază și punctul b e sufletul celui ce citește. I-am rezistat lui Steinbeck, i-am rezistat lui Dickens, și i-am făcut față până și lui Hemingway, deși numai Dumnezeu știe cum e acolo, în ringul bătrânului. Nu m-a cuprins Valhalla lacrimilor nici măcar când am stat umăr la umăr lângă Dante, cel mereu pus la încercare de Malorie Blackman în „Boys Don’t Cry”.

 

Cum se explică atunci că încă privesc cu nostalgie în suflet luna portocalie de decembrie nins? O privesc cu un aer formal, dar sunt indiscutabil învins.

 

Fiindcă cel care m-a învins cu totul este Capote. Împielițatul de Truman Capote. Inegalabilul Capote. Truman Capote. Dacă ați știi voi câți ani m-am ferit eu de el, și ce diavol sau ce providență m-au ținut departe de împielițatul acesta! Capote m-a învins cu câteva pagini scurte. A fost o proză scurtă – câteva pagini acolo. O nimica toată, ați spune. Dar povestirea asta, surprinsă în arhicunoscutul volum Breakfast at Tiffany’s sub numele „O amintire de Crăciun” m-a îmblânzit. Ba chiar mi-a cristalizat definitiv opțiunea pentru proză scurtă, de care mă folosesc și azi cu atâta încăpățânare acum în scrierile proprii. „O amintire de Crăciun” poate că nu este cea mai bună proză scurtă din istorie, dar cine poate spune care este cea mai bună proză scurtă din toate timpurile, și ce importanță are?

 

Crăciunul bate deja la ușă, și eu mă gândesc încă la textul lui Capote. Deși știu, și cred că știți și voi, ca și mine, că un text nu este niciodată suma cuvintelor lui. Pentru mine, “O amintire de Crăciun” nu este un text doar despre un eveniment festiv al sfârșitului de an, nu este doar o povestire despre o femeie care face prăjituri, ori despre un câine și oasele pe care le îngroapă, despre monezi de zece cenți și filme de cinema repovestite. Pentru mine, “O amintire de Crăciun” e un text pe care îmi imaginez că ar fi trebuit să-l scrie Adam atunci când a fost alungat din Rai.

 

Despre emoții. Despre emoții mi-e cel mai greu să scriu. Despre emoțiile mele zic. Pe a altora le surprind ușor. Sau mai ușor. Dar ale mele mă transformă. Mai ales cele de Crăciun. Aveam douăzeci de ani când am citit „O amintire de Crăciun”. Atunci am fost învins ultima dată. De aceea, acum nu am absolut nici o încheiere și, poate pentru prima dată, nici nu îmi doresc să am una. O să vă înșir mai jos un paragraf din această carte, unul din multele care m-au învins. E o bucată care se prea poate să nu vă spună absolut nimic. N-am să vă condamn pentru asta. Poate luna voastră de decembrie a fost roșie, ori albastră, și nu portocalie, ca a mea. Cât despre mine, mai spun doar atât: am pierdut o promisiune, că “niciodată” nu va mai fi „niciodată”, dar cred că am câștigat, totuși – mai mult.

 

Convingeți-vă și voi: “Simt cum se rupe în mine ceva, ceva de neînlocuit, scăpând ca un zmeu a cărui sfoară s-a rupt. Iată de ce acum, în această dimineață de decembrie, în timp ce mă plimb pe terenul de joc al școlii, caut cu privirea tot timpul ceva pe cer, ceva ce nu mai apare, e ca și cum m-aș aștepta să văd două zmeie rătăcite, înălțându-se grăbite spre rai, ca două inimi”.