La cinci degete de absolut. De vodcă Absolut.

Uneori, pot fi un diavol de om. Cu precădere în momentul când tot mai pregnant se încolăcește în mine un gând, unul acerb și vorace precum viermele din fiola cu tequila. Aș vrea să mă fac bine înțeles: viața e o curvă cu două rânduri de bikini. Pe cel deasupra scrie bea-mă, iar pe cel de-al doilea, lipit de carnea concretă scrie: eu exist. Dar nu de curve e vorba acum, ci de gândurile mele cu și pentru Ariel. Păi da, de Ariel vreau să vă spun câte ceva, prietenul meu din Berlin, nu de personajul acela întemnițat de mama lui vrăjitoare într-un copac sau cam așa ceva, din harababura aia dulce de poveste (Furtuna) glazurată de Shakespeare după Naufragium-ul lui Erasmus, care la rândul lui a șparlit-o dintr-o saga scolastică - De orbo novo – sau așa ceva (pfffuai, ce distilate au nordicii, cu femei, foc și gheață într-un singur concept). Am ajuns la concluzia că prietenul meu Ariel are șarm. Omu’ are talent. Și nu doar atât, are sarcasm. Verb. Stil. În orice ordine le luați.

 

Cum să vă spun (?), eu de obicei i-au (sic) tărie și de-abia după aceea o bere. Nu am nostalgii, dar beau de obicei bere românească Ciuc. Numai un prieten, LC, căruia i-am dibuit într-o noapte IP-ul și i-am intrat apoi în suflet avea. Nostalgii zic, că bere nu bea deloc, e abstinent, impotent și emitent de versuri triste. Asta deși i s-ar fi recomandat, cică de către medici, cinci-șase beri pe zi pentru rinichiul lui anchilozat. De asta când beau scotch mă furișez ca o pisică pe acoperișul lui de tablă încinsă și fac bau! iar el se sperie, și face ca toți dracii în timp ce toate dorințele vinovate îl tamponează, exact cum lovește un jeep un grup de cocălari, tramvaiul andropauzei lui de libidinos... Poetele știu de ce... că-n noaptea aia, bolnavule, cu minore, când hărțuiai ciorapi din plasă neagră și mă rugai să nu te spun consoartei, da, ții tu bine minte... În fine, ideea e că azi sunt într-o formă de zile mari. Sunt în bar cu o puzderie de amici, așa că forma asta prinde contur pe măsură ce mătur cu conștiințele băieților pe jos. Patronul barului e un mecena. Personal îi pot mulțumi pentru ajutorul oferit benevol. Cu banii împrumutați de la el am cumpărat mult alcool. Mult, bun și ieftin. A fost o investiție rentabilă, dacă iau în considerare amorsa care mi-a declanșat evanescența literelor și m-a lansat ca scriitor omnipotent. De aceea gestul lui dom’ professor a căpătat istorie în ochii mei, îl respect pentru gest și pentru faptul că îi lasă pe tipi să joace liber. Joc și eu, când pe stânga, când pe dreapta, niciodată fix la centru, unde amețesc repede, precum Maradona la Napoli. Vorba aia: vedi Napoli e puoi bem bere. Iar Mara-dona mea se numește Mirabela și o iubesc până la ultima moleculă curgătoare din trup, ba mă încumet să spun că dacă ar fi ceresznye palinka aș bea-o până la ultimul strop și m-aș îmbăta zilnic cu ea. O ador până la ultimul centimetru pătrat de piele, până la ultimul atom de unghie neroasă între dințișorii ei albi ca laptele. Dulcici cu pupici. O iubesc de mor și ea știe asta, știe că nu pot res...rep...respi...respira fără ea. Iubesc până și neiubirea pe care i-o citesc câteodată în ochi când îi spun că am băut cu amicii la bar toți banii de chirie.

 

Zică alții ce vor ei, dar Ariel are stil. E un adevărat guru al versului clasic, un fel de sensei cu chei și figuri pentru orice situație. Le are pe astea cu combativitatea în codul etnic, genetic, pe-acolo. Și când e prins într-un clinci se poartă ca un adevărat grenadier al catrenului conjunctural. Atacă nemilos la baionetă orice mișcă, orice text și pretext, orice jubă slabă de înger care flutură în vânt velele libidoului. E sarcastic și are cuvânt. Conjunctural l-am cunoscut și eu, dar e valabil ce zic. Are valută multă, deși oricum nu banii contează în literatură, i-am și spus odată că arată pe scenă ca un lord of causticity ce dansează printre flăcări, iar el a râs cu sarcasm și m-a întrebat direct: ce bei? vodcă? ține bine minte, vodca e singurul lucru bun care ne vine de la ruși! O figură și jumătate Ariel, nu alta. L-am iubit imediat pentru replica asta și i-am spus: aveți verb, ce mai... iar ăștialalți din cârciumă, poeți, eseiști, literații lu’ pește, niște labe triste, vă halesc toți din palmă. A zâmbit și a ridicat sprânceana stângă, ceva leit Kirk Douglas în filmul ăla vechi, Drumul romului, sau cum îi spunea, de fapt stai, ba nu, ăla era Lino Ventura cred. Ideea e că rom eu nu prea beau, dar romii și rominele mă distrează la fel ca pe Emil, care suferă și îl doare când i se cântă manele pe sub geamul dormitorului. Are insomnii findcă nu poate bea. Dar, da, asta e altă doză, simte gustul de aluminiu coclit. În fine.

 

E adevărat, Ariel e un pugilist adevărat, când apare în ring și bagă două rime culcă tot la pământ. Inclusiv cronicarii și criticii guralivi, cum a fost ultimul, de zici că avea un coș pe frunte de la cât s-a tot rinocerizat, ceva dezgustător din punctul de vedere nonconformist al generației mele. Aș vrea să-l văd ce face când când se îmbolnăvește de acnee senilă, senilul, cum va scanda el pe străzile pustii sub bannerul cu semilună întreaga trilogie antică. Plus Danaidele. Mișto butoiul de Pilsner fără fund, oricum. Numai vederea lui mă binedispune instantaneu și mă simt dintr-o dată efervescent și dramatic. Sau să vă spun despre chestia aia cu Marcel, o tigorie pitică și ăsta. Îi zic: Marceluș, tu pe cine cre-ezi, vigurosule, ofticatule, vigonie în alb-negru-gri! Ia mai du-te și fă pipi pe spezele tale, ești prea mic pentru un meci de doișpe runde, dă nea Ariel cu tine de podea, te face marț în cinci secunde, fiindcă tu joci șah, iar el face mat logica, dă mereu șase-șase pe linie... Ei nah, gramatica e-un moft, ia să te văd eu cum te in-te-gra-mi-ezi tu cu capra cu trei iezi nu în iambi, trohei, astea-s mofturi, ci în ritm de samba, da?

 

I-am lăsat fără replici, și ce putea să zică săracul, că despărțea pătrățele alb-negre în silabe și tot îi ieșea impar. De fapt, marea majoritate a băieților erau niște ing...ni...ing...si...ni...fi...a...bili, n-au nimic în fibră și chiar și celula hepatică am impresia că le tremură flașcă. Dar nu-mi bat capul cu ei. Eu beau și mă simt util. Apărându-i imaginea lui Ariel fac un act de justiție. E generos, și de fiecare dată când îl laud scoate portofelul. Banii și vodca nu au miros, mai bem un rând și de data asta cer Stalinskaia. Mă înțelege din priviri și când vine picolița o întreabă suav: cânți și la un fagot vechi, draga mea? Aia se fâstâcește, mai-mai să-i scape tava din mâini. Oricum, zâmbesc. Mă bucur că i-am arătat eu lui Marceluș gustul adevărului, care e unul sublim și distilat. Acum sunt realmente fericit, bine, nu cu adevărat fericit, dar totuși sunt la cinci degete de absolut. Vodcă Absolut. Îl bat din nou pe umăr pe Ariel și îl întreb: când plecăm așa, de capul nostru, prin Statele Unite ale Europei, campionule? El râde inimitabil. Fiindcă are stil. Verb. Logică. Sarcasm. Știu, am mai spus-o. Îmi zice la un moment dat, pe sub musteața lui de samurai: Dragul meu, eu sunt din Berlin, dar m-am născut la confluența Crișului cu Dunărea! Încep să râd și eu. Facem glume în lanț, apoi, de la o vreme, Ariel tace. Ai lui au fugit eroic din țară din cauza dictatorului care raționaliza spirtul. Alambicurile erau date la topit, cuprul și neferoasele erau deficitare, iar când viața e un alambic nimic nu picură când ești topit. Așa-i spunea taică-su. Ideea e că părinții noștri erau forțați să consume altceva. Denaturat sau medicinal filtrat prin miez de pâine, și pâinea era pe cartelă.  Apoi îmi amintesc cum unul mi-a zis că mare bărbat de stat a fost, dictatorul, că niciunul, de atunci încoace, cică nu l-a depășit cu nimic, că avea viziune și că băutura era ieftină, iar românii dacă nu l-ar fi asasinat ca pe Dracula în baie... nu, era Nero ăsta, în fine, dacă nu se întâmpla, cică nu am fi ajunși un popor de consumatori. Prostii. Fleacuri.

 

Eu aș fi fost consumator oricum. Ca dovadă că încă beau. Beau de sting. O să renunț de mâine la lichide și mă voi înregimenta ca pompier, pentru Mirabela, iubita mea păpădie, esență de razachie, cireșică cu gust de mojito și de lichior bun, care se va bucura din cale afară când va afla că m-am maturizat... Mâine voi avea probabil grețuri cumplite, ca o gravidă, dar măcar mă voi fi maturizat. Gata! Nu renunț la scris. Îmi șade bine așa. De asta nu iubesc eu cârciuma asta, că e plină de neavizați și netalentați, și nu servesc cola și fursecuri nevăr... Strig nevăr și mă ridic din nou în picioare, cu paharul în mână, ca să pot striga așa: Puțin respect, ce mama naibii, aici beau doi patrioți prin esență nu prin declarații! Ariel râde din nou cu poftă, îmi place mult energia lui, sper să cumpere bilete tot la bussines class, nu de alta dar când zbor sunt nervos. Sunt mai bio așa, de felul meu. Mă uit pe sticlă și văd că scrie Tennesse Old Scotch, nu Williams Tennesse, și mă gândesc că Ariel e ca un tată pentru mine. Un tată care nu m-a recunoscut decât tardiv.

 

Îi lucesc efectiv ochii când scoate ultima sută, și încep să văd un semn ciudat, ca tiermele din vequila... ca viermele din te...quila, cu două paiuri, că vorba aia, paiele sunt pentru animale și rinoceri. Rectific, văd un singur pai, hai măi băieți nu fiți bim...zim...bi-zoni bipolari, cântați măcar ceva! Orice. Nu vedeți că omul meu are logică, verb, sarcasm și stil? Ariel mă îmbrățișează, aruncă suta pe masă și mă întreabă: lasă proza, ce beuși-beuși... acum spune, mai bem ceva, frate suflet? Că eu aș mai... Chestia asta efectiv mă emoționează până la lacrimi. E și generos. Gee-nee-ros și logic. Sarcas-tic și e-ner-gic. Și tale–nî-tat. Dă cu toți de pământ. E prietenul meu de-o viață. Ur...rrra...aa! Da, bumbuliono, fără gheață vreau, și fără lămâie...auf wiedersehen...!