Aceste gânduri le scriu pentru tine

Aceste gânduri le scriu pentru tine. Pentru că tot ceea ce e bun în sufletul meu se leagă de tine. Vezi tu, au trecut săptămâni, sau poate luni, de când nu înțeleg ce s-a întâmplat, de fapt, între noi doi. Iar azi, las învins scutul jos, mă dezbrac de armura propriei încăpățânări și recunosc: îți simt lipsa. Îți simt lipsa în fiecare zi, iar plecarea ta din cotidianul meu o simt de cele mai multe ori visceral. N-am pierdut niciodată ceva la fel de frumos, așa că abia acum știu cu adevărat ce înseamnă cuvântul lipsă. Și, aș vrea să știi că în nopțile nedormite, făcând un slalom printre toate țigările stinse în scrumiera murdară, străbat mental toată distanța dintre noi, toată distanța ce ne desparte complementaritatea aceea perfectă construită involuntar împreună. Cumva, nu știu cum, toată distanța neconcretă dintre noi doi o resimt, dacă-ți poți imagina, mult prea concret, în lucruri, în trup, în felul cum respir și în pereții care-nchid aerul singur. E un sentiment bizar: ne separă multe și am uneori impresia că trebuie să escaladăm praguri și piscuri ca să ne ajungem din nou. (Mi-e teamă să nu care cumva să escaladăm alt pisc, mă gândesc.)

 

Camera mea ți-a pierdut mirosul. Iar degetele mele ți-au uitat mângâierea. Te-au învăluit într-o ceață îmbâcsită și oribilă toate întâmplările și durerile ce cu timpul s-au așezat între noi. Le-ai invitat tu? Că eu nu.

 

Și totuși, eu știu că ești. Că ești pe undeva. Atâta certitudine mi-a mai rămas. Ce nu știu, în schimb, e unde ești, și cât de departe ești. Și cum mai arăți. Și dacă ești la fel de cochetă, și dacă parfumul tău trezește simțurile olfactive masculine la fel de îmbietor. Apoi mă gândesc că poate nu te-ai dus de tot, că te-ai dus doar să te întorci. Ai și tu luptele tale, propriul tău război intern, înțeleg. Zbuciumul tău, poate. Ori poate simți nevoia să fii singură, să te aduni. Te-ai uitat, îmi închipui, de atâta timp de când trăiești. Viața nu cred că e facilă nici pentru tine, se pare. Nu că aș fi crezut vreodată asta cu adevărat, dar am sperat.

 

Ai făcut curățenie în camera pe care ai ocupat-o incognito în sufletul meu, apoi ai ieșit, ai închis ușa și te-ai dus, ca o femeie teribil de frumoasă, mândră și foarte rănită, cu mers drept și liniștit. Aș fi zis, atunci, că nu ai luat ceva însemnat cu tine, dar n-am putut să mă mint.

 

Și capul meu de-atunci se tot scaldă în gânduri, și inima în sentimente năvalnice, iar limba mi-a rămas fără cuvinte. Le-a uscat pe toate. Așa că mi-e greu să exprim dorul de tine. Dorul pe care atunci când pot, mă străduiesc să-l acopăr cu nesentimente. Care sunt foarte bizare, să știi. Ele sunt contrariul tău. Uneori, nici măcar nesentimente nu pot experimenta. Și, când nu pot, mă întorc la umilele cuvinte. La cuvintele mele, sau ale altora, care au încercat și ei să transmită ceva, cu inima rănită. (Îți mărturisesc că uneori mi se pare că mi s-au subțiat realmente degetele de la câte pagini am răsfoit în ultimul timp. Lucru care mă scoate din sărite, fiindcă văd zădărnicia acestor gesturi, care nu mă conduc nicicum spre tine.)

 

Mi-e dor de tine.

 

Și aș vrea să fii acum aici. Să dau uitării nesentimentele și să-ți regăsesc gustul în cafeaua de dimineață, iar mirosul tău vaniliu să-mi zgârie toată ziua visele. Să te iubesc, până la delir, până la geamăt și țipăt. Să văd în ochii tăi cum te alină scrâșnetul dulce al cheii în ușă din spatele nostru. Să te iubesc și să nu am curajul să-l întreb pe Dumnezeu dacă e bine sau nu ceea ce fac, și atunci să nu-l mai întreb nimic.

 

Mi-e dor de tine. Și mă gândesc că poate te gândești și tu la mine. Că nu m-ai uitat. Cu toate că și uitarea e scrisă în legile omenești. Vezi tu, până la urmă, oamenii uită, greșesc, iubesc, greșesc din nou, iartă și apoi se fac mari. Se nasc, trăiesc și mor. Importanță are numai ce e la mijloc. Pentru mine, la mijloc ești doar tu, să știi.

 

Mi-e dor de tine și vreau

 

să te întorci cu bine,

de oriunde...