Scrisoarea unui zombie sentimental

Făptură iubită,

 

Azi n-am să te sărut. Nu. Am să mă abțin. O să fac eforturi supraoemenești în acest sens, pentru că azi nu vreau decât să-ți scriu, să-ți desenez cât îmi ești de dragă, de necesară, și de irespirabilă, nu să te transform în literatură. Apropo, ți-am spus? Henry Miller scria că atunci când vrei să scapi de obsesia unei femei o transformi în literatură. Sunt într-o mare dilemă, prin urmare. Vreau, cu tot dinadinsul, să te păstrez, să te iubesc cât pentru trei vieți de bărbat și vreau, în același timp, să-ți scriu. Fără să te transform în literatură. Poate găsesc o cale de mijloc. Îmi îngădui să încerc?

 

Nu, nu-mi zâmbi! Nu mă tachina! Vreau un răspuns concret, nu o dulce capcană a sărutului tău gustos și tandru. Așa că te rog: nu-mi tot repeta că sunt un fel de zombie sentimental, care te atacă cu particule de fericire. Cum adică sunt un zombie sentimental? Ce înseamnă asta? Tu nu știi că eu radiez din cauza ta? Fără doar și poate. Sunt creația ta. Prototipul tău sentimental. Sunt micul zombie sentimental pe care l-ai construit cu mâinile tale, cu fiecare sărut amplasat pe pielea mea, undeva, în locul potrivit, între fericire și idealuri. Plus că, vezi tu, când scriu despre tine mă inundă momente elastice, momente irezistibile, albe și pline. Momente când inima îmi jubilează și ochii mi se limpezesc. Mă inundă secunde bizare când, dintr-o dată, fericirea își pune hainele de gală și mă face să mă înfior, să tremur, să țopăi. Secunde care îmi pigmentează trupul cu lenea de sâmbătă dimineața și cu gustul de cafea băută lent, cu Pădurea Norvegiană deschisă pe masa din bucătărie, cu mirosul acela de liniște care mă încarcă cu energie pentru o săptămână întreagă, cu gustul pastelor gătite în tihnă, cu plinătatea din interiorul meu când sunt generos, și cu plutirea pe care mi-o dă creativitatea, ori diminețile răcoros iluminate și vacanțele scurte, efervescente, memorabile.

 

Și totuși, cum se numește obiectul adorației unui zombie sentimental? Care-i numele tău? Cum să-ți spun? Cum să te numesc? Nu știu. Habar nu am. E dificil. Fiindcă prezența ta pare a fi răspunsul tuturor căutărilor mele. Iar când te privesc, și când mă topesc în ochii tăi frumoși și în silueta ta ascunsă sub un pulovăr frumos croit, de sezon, îmi aduc aminte cum în alte vremuri sau timpurii adolescențe aș fi lăsat dorul ăsta să alerge-n zăpadă până s-ar fi împiedicat rostogolit într-un bulgăre, l-aș fi lăsat să alunece și să crească, să înghețe și să împietrească permițându-i abia mai târziu să renască, sub formă de rouă, scursă ușor pe buzele tale. În schimb, acum aleg să-l stropesc, să-l umezesc cu cerneală și cu o boabă de parfum, așezându-l cuminte în cutia gândurilor pe care nu ți le-am mai spus.

 

Ți-l aștern așa pentru că altfel m-aș lăsa distras de frumusețea ta, pentru că ochii tăi m-ar întrerupe teribil, pentru că altfel l-aș lăsa să moară sufocat sau l-aș uita nepăsător pe raftul cu scrisori prăfuite, niciodată trimise. Iar în schimbul mărunțirii lui întru fragilu-i transport până la îndepărtatul loc ce mi te ține prizonieră accept, sub forma unui târg cinstit, returul înzecit.

 

Abia aștept să te întorci. Lângă mine, timpul cumva s-a oprit, ușor resemnat, tot așteptându-te. Măsura ceasului a luat și ea, nu știu cum, pasul Poștașului. Zilele mele își iau pulsul din rândurile pe care mi le-ai scris și tu, în ultima scrisoare, izvorâte din dorul tău de a mă strânge curând în brațe, ori din seva brută lor și mie, rațiune de a fi. Îți mărturisesc că uneori, mă trezesc și aprind veioza în miez de noapte, ca să mai citesc încă o dată cuvintele tale, răzvrătindu-mă unor ore care curg egal și nevinovat, amenințându-le să zboare și abia mai apoi să reușesc să adorm, recunosc, abia după ce recitesc a zecea oară, îmbrățișarea ta de pe hârtie.

 

De când te-am cunoscut, am devenit nerăbdător. Înainte, răbdarea mea cunoștea limite astronomice, mai ales când venea vorba de copii, de bătrâni sau de lucruri migăloase. În dragoste sunt, însă, la polul opus. Sunt nerăbdător și mă gândesc într-una că nu-i timp de irosit, și că e impetuos necesar să-mi modelezi curbura buzelor în semn de zâmbet pentru tot restul vieții, și că e impetuos necesar să-ți fiu, și să-mi rămâi – o minunată rutină sufletească.

 

Mai vroiam să-ți spun că m-ai convins ușor că nu le știu pe toate. Când credeam că n-aș mai putea învăța un nou mod de a te iubi (pentru că aveam falsa impresia că le știu pe toate) tu ai reinventat distanța fizică și a trebuit, cumva forțat, să redescopăr iubirea în cuvinte. Să mă transform, altfel spus, dintr-un zombie sentimental într-un vârcolac al cuvintelor de dor. Te iubesc prin urmare de azi și așa, cu lăcomia unui vârcolac afectuos, femeie frumoasă ce-mi ești! Abia aștept să mă contrazici, să-mi spui că ai avut dreptate, să te cuibărești în brațele mele, la un ceai fierbinte, sau foarte fierbinte, sau îndeajuns de fierbinte încât să te pot săruta ca să taci.

 

Până atunci însă, mai scrie-mi în fiecare seară, scrie-mi ca să pot visa, scrie-mi ca să pot rămâne cel mai hotărât consumator de timbre al zilelor noastre...

 

Și nu uita că... te iubesc.