Zilele sunt egale pentru un ceasornic, dar nu și pentru un om

Ceea ce n-a avut loc niciodată, poate avea loc mâine, îmi spun de unul singur. Mi se pare că, așa cum spunea Proust, zilele sunt egale pentru un ceasornic, dar nu și pentru un om. Nu știu. Știu însă că ar fi un lucru ieșit din comun dacă ziua ar avea patruzeci și opt de ore. Îmi și spun uneori: cum ar fi dacă ziua ar avea patruzeci și opt de ore? Cum? Cum ar fi dacă între ora ieșirii din apele provizoriiale neființei și ora reîntoarcerii fatale în ele, răgazul ar fi mai larg și distanța mai mare? N-ar fi asta un dar demn de cei mai puternici zei? Poate. Dar mie mi-ar prinde bine o zi de patruzeci și opt de ore. Vă spun sincer. Nu știu cine a decis ca ziua să aibă doar douăzeci și patru de ore, și tocmai de aceea nu de puține ori mă întreb dacă a fost sau nu o decizie înțeleaptă această segmentare categorică și iremediabilă. Romanii, preocupați și ei de asemenea chestiuni naive de suflet, afirmau altădată că trebuie chibzuit mult timp ceea ce se hotărăște o dată pentru totdeauna.

 

Mă tot întreb uneori: și dacă ziua ar avea patruzeci și opt de ore? Dacă aș putea să mă scufund într-o carte fără teama ca peste câteva ore mi se va face somn, dacă aș putea să râd lângă o femeie frumoasă și să mă scufund într-o frază fără teama că peste câtva timp vor veni zorii, dacă aș putea răsfoi librării, biblioteci și cafenele fără teama că peste câtva timp mi se va face foame? Dacă aș putea să mă scufund în singurătate, fără grija că nu peste mult mi se va face frig, dacă aș putea să mă scufund în prietenie fără presimțirea că la un moment dat mi se va face frică? Dacă aș putea alinta o femeie patruzeci și opt de ore și timpul intim ni s-ar dubla? Dacă dublul timpului de acum ar fi o normalitate? Cum ar fi? Poate că, dacă ziua ar avea patruzeci și opt de ore, toate aceste limite ar fi mai îndepărtate, și golul mai larg dintre ele, mai ușor de umplut cu lucruri mari.

 

Poate că, și nu am nici o îndoială în acest moment, dacă ziua ar avea patruzeci și opt de ore, noi înșine am fi altfel – cu dorințe mai ferme și cu elanuri mai greu de înfrânt, cu furii mai justițiare și credințe mai puternice, așa cum zeii eleni erau altfel decât oamenii numai pentru că erau mai mari și mai puternici decât ei. În schimb, ziua noastră pământeană are douăzeci și patru de ore. Nici nu se luminează bine de ziuă, că se întunecă iar, nici nu înțelegem bine că suntem, că trebuie imediat să pricepem că am fost și, în acele câteva ore dintre două somnuri și dintre două mese, dintre două oboseli și dintre două spaime, noi trebuie să fim demiurgii, cei goniți mereu din urmă de timpul care trece, de istoria care vine, de piedestelale goale și neiertătoare care așteaptă.

 

Eu, în naivitatea mea specifică, mă gândesc uneori ca la o frumoasă utopie la niște zile mari, albe și pline, luminoase, rubensiene, în care ar încăpea și scrisul și cititul, și jocul și aritmetica, și discuțiile și tăcerea, și dragostea și refuzul, și contemplația și implicarea, și privitul unui lac și alergatul după un taxi, și iubirea ineluctabilă și singurătatea necesară, și pagina care rămâne dar și bucuria care dispare. Îmi imaginez o zi în care să încapă absolut totul, îmi închipui o viață în care să nu las la o parte absolut nimic. O zi în care replica plină de umor rostită de Marin Sorescu, când exclama: “Mie mi s-a omorât timpul, onorată instanță!”, să nu aibă nici un sens. Îmi tot închipui o asemenea zi. Îmi tot imaginez. Mă gândesc în continuu că dacă ziua ar avea patruzeci și opt de ore...