Mărturisesc că îmi place să mă duc la film; ador să-i privesc pe unii
actori de film. Ei par a ști ceva ce mie îmi e străin. O astfel de senzație îmi
provoacă un actor pe care-l îndrăgesc foarte mult, mă refer la magistralul Christoph
Waltz, pe care îl așez merituos alături, în topul meu cinematic preferențial,
de Daniel Day Lewis, de Heath Ledger, Marlon Brando sau Henry Fonda. Waltz e o
figură în sine. O apariție. Și trebuie să spun că jocul acestui minunat actor
austriac îmi susține poate cel mai bine, și cu argumentele cele mai solide, o
teză mai veche postulată de mine în scris, și anume aceea că actorii trebuie
cumva să se ridice deasupra vieții. Pentru că întâlnești destui oameni comuni,
șterși, în viața de zi cu zi, și nu văd de ce ar trebui să-i aducem și pe
ecrane sau pe scenă.
Actorul austriac e un astfel de actor neobișnuit. Adică Waltz mi se pare
genul acela de personaj bine definit. Iar eu consider că personajele bine
definite au principii. Spun principii în ideea că au un soi de motor interior,
un scop în subconștient, dominant, pentru care luptă, un fel de mâncărime pe
care nu o pot scărpina. O mâncărime aparte, pe care numai marii actori o au.
Îmi vine în cap exemplul lui Michael
Corleone, personajul interpretat de Al Pacino în Godfather, al căruia principiu de bază, esențial, era acela de a-și
mulțumi tatăl. Acest lucru fiind întotdeauna motorul alegerilor sale. Adică
chiar și după moartea tatălui său, a iconicului Vito Corleone, personajul lui Michael
Corleone tot mai încerca să scarpine și să astâmpere această mâncărime. Ei
bine, o asemenea senzație îmi transmite prin ecran și acest minunat actor –
Christoph Waltz. Un actor prin intermediul căruia Tarantino ne oferă, în două
filme magistrale (Inglorious Basterds și Django Unchained) un adevărat tour de force cinematografic.
Am fost atins de geniul actoricesc al lui Waltz odată cu primul capitol din
Inglorious Basterds, în scena în care, în anul 1941, când Franța se află sub
ocupație nazistă, iar Standartenführer-ul
SS Hans Landa (jucat de Waltz) –
supranumit The Jew Hunter –
realizează un control ce pare a fi de rutină în casa unui lăptar francez.
Personajul Hans Landa, organizat și
metodic, îl distruge treptat
psihologic pe fermierul Pierrier LaPadite,
determinându-l, printr-un dialog spumos de-a dreptul, să-i dezvăluie unde se
află locul în care ține ascunsă o întreagă familie de evrei. Scena este de o
construcție comică fabuloasă, existând o puternică notă de clasicism cinematografic în toată această secvență, accentuată de
un crescendo de tip hitchcockian a tensiunii filmice. Ironia și umorul, oarecum
morbide, dar atât de specifice lui Tarantino, curg ca și turnate prin jocul
unic al lui Waltz, echilibrându-se cumva cursiv în tot ansamblul secvenței: la
un moment dat, Landa face o analogie
între șobolani – termen general acceptat pentru descrierea evreilor în timpul
celui de-al Treilea Reich - și veverițe. Iar apoi, într-un umor magistral
construit prin gesturi, dar și pentru a-și accentua rolul de simplu detectiv, colonelul SS fumează și
el din același model de pipă folosit și de Sherlock
Holmes.
Scena e de-a dreptul fabuloasă. Personajul cu care se îmbracă, devine, pe
rând, un colonel SS inteligent, obsesiv, manierat, prețios, pe cât de poliglot
pe atât de sadic, un fel de all in all,
dar și într-atât de down-right creepy
încât l-ar face și pe Amon Goth-ul
lui Ralph Fiennes să pălească. Waltz e, atât în acest film, cât și în Django Unchained, naiv, indulgent,
șarmant, impresionant, grațios, manierat, amuzant, operatic, e un întreg Cinema în sine. Ia ceva din comicul lui
Leone, al lui Aldrich, e pe rând fie Lubitsch, Clouzot, Siegel, Margheriti, sau
Ford, e un întreg entertaining de la cap la coadă. E reverent. Infatuat. E
mereu între: to be... or not to be?
Iar în Django, e de un umor contagios, irezistibil, mereu calm, cu pistolul lui
mic și pelerina din stofă – exact așa cum în filmele italiene sau în
spaghetti-urile lui Leone îți făceau apariția străinii cu șepcuțe de stofă - și
nu poți nicicum să-ți iei ochii de la el. Cred că numai Waltz ar fi fost în
stare să întruchipeze roluri de asemenea calibru, să dea viață unor caractere
aproape neverosimile, cum e și cel al colonelului Hans Landa, adică un soi de
esență a ofițerului nazist din filme, poliglot așa cum alții erau melomani.
Admirând jocul lui Waltz, am certitudinea că unii actori nu sunt doar
actori. Că sunt un fel de romantici incurabili ai artei. Un soi de poeți.
Zilele trecute, citeam biografia lui Bernardo Bertolucci, și, făcând asta, am
deschis prima oară, ca să-mi fac o idee despre el, dicționarul lui Leslie
Halliwell (Filmgoer’s Companion, ediția din 1995), iar acolo, la pagina 64, m-a frapat
prima descriere a ilustrului regizor italian. În dreptul numelui său scrie așa:
Italian writer-director, a former
romanticist and poet who turned increasingly to censorable themes. Mi-a
plăcut foarte mult descrierea asta, și poate ce mi-a plăcut cel mai mult (pe
lângă, firește, concentrarea frazeologică anglo-saxonă tipică) a fost sintagma former romanticist and poet și censorable themes... O asemena descriere
cred că ar merita și Christoph Waltz, care, în fiecare rol, nu încetează să fie
un autentic romanticist and poet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu