Tu ce poveste bună ai?

Un turist călătorește în ținuturile muntoase ale Scoției, și se oprește la un pub pentru a bea ceva. Iar singurele persoanele prezente acolo sunt barmanul și un bătrân care bea bere. La un moment dat, bătrânul comandă o halbă, și stau în liniște o vreme. Dintr-o dată, bătrânul se întoarce spre el și spune: - Vezi barul acesta? Am construit barul acesta cu mâinile mele, din cel mai bun lemn din țară. I-am oferit mai multă dragoste și îngrijire decât propriului meu copil. Dar îmi spun ei MacGregor, constructorul barului? Nu. După care bătrânul îi arată ceva pe geam. – Vezi acel zid de piatră? Am construit acel zid de piatră cu mâinile mele. Am adus fiecare piatră, pe care am așezat-o la locul potrivit pe ploaie și frig. Dar îmi spun ei MacGregor constructorul zidului de piatră? Nu. După câteva secunde, bătrânul îi arată din nou ceva prin geamul barului. – Vezi digul acela de acolo de pe lac? Am construit digul cu mâinile mele. Am dus stâlpii în fața valului de nisip, scândură cu scândură. Dar îmi spun ei MacGregor constructorul de diguri? Nu. Dar violezi o singură capră...

 

A povesti – înseamnă a spune bancuri. Înseamnă a-ți ști poanta, finalul, a ști că tot ceea ce spui, de la prima la ultima propoziție, are un singur scop, și confirmă un adevăr care ne adâncește înțelegerea în legătură cu cine suntem noi ca ființe umane. Tuturor ne plac poveștile. Poveștile bune. Ne-am născut pentru ele. Poveștile confirmă cine suntem. Iar cu toții dorim, desigur, să ni se confirme că viața noastră are sens. Și nimic nu ne confirmă asta mai bine decât momentul în care stabilim legături prin intermediul poveștilor. Iar poveștile pot trece barierele timpului, trecutului, prezentului și viitorului, și ne permit să experimentăm asemănările dintre noi și ceilalți, reali sau imaginari. Am citit undeva că gazda unei emisiuni televizate pentru copii avea mereu în buzunar o hârtie, pe care era scris un citat al unui asistent social, care spunea: Sincer, nu există cineva pe care să nu poți învăța să-l iubești odată ce i-ai auzit povestea. Iar modul în care îmi place mie să interpretez acest lucru este cea mai importantă poruncă a povestirii, adică Fă-mă să-mi pese – adică, fă-mă, la nivel, emoțional, intelectual, estetic, doar fă-mă să-mi pese. Cu toții știm ce înseamnă nepăsarea. Parcurgem cu toții sute de canale de televiziune, doar schimbând canal după canal, și dintr-o dată, chiar ne oprim la unul. Programul e pe jumătate terminat, dar ceva ne atrage atenția la un moment dat și suntem absorbiți de asta și ne pasă. Nu are legătură cu întâmplarea efectiv, ci cu proiectul. Cu promisiunea.

 

O poveste bună e de fapt o promisiune bună, un cârlig (hook) care îți garantează că relatarea va avea o finalitate care merită timpul vostru. Și așa ar trebui să înceapă orice povestire de calitate, adică să vă facă o promisiune. O promisiune care se poate face într-un infinit de modalități. Uneori e la fel de simplă ca A fost odată ca niciodată... Când aud o poveste bună, e ca și cum aș auzi vocea lui Morgan Freeman din Shawshank Redemption (vocea lui Red), sau e ca și cum cineva mă invită în jurul focului de tabără, sau ca și cum cineva într-un bar spune: Hai să vă povestesc ceva. Nu mi s-a întâmplat mie, i s-a întâmplat altcuiva, dar va meritul timpul vostru. O promisiune bine făcută e ca o piatră aruncată de praștie și care te propulsează de-a lungul istorisirii până la final.

 

Așa că zi-mi: Tu ce poveste bună ai?