Când nu reușesc să traduc prea bine semnalele din sufletul meu

Deschid ușa casei și parcă intru subit într-un film rulat la cinematograf. Deschid ușa casei și te văd în cămașa mea albă, cu picioarele goale și cu mânecile suflecate, cu părul prins neglijent la spate și atunci mă cuprinde de undeva din senin un tumult drăgăstos, exploziv, denaturat, ca o erupție de lavă care-ți arde pe limbă pofte și împliniri domestice, sălbatice, turbate, ori ciclonice. Ești incredibilă. Mă frapezi. Mă sufoci cu atâta frumusețe, și cu ochii ăia ieșiți din foc. Știi? Mult timp mi-am imaginat cum arată, în singurătate deplină, o fată care iubește. O fată focoasă, tandră, și profundă. Cu pătrundere adâncă. Una care știe că să te îndrăgostești înseamnă să te ghemuiești într-un scaun și să te uiți pe fereastră. Să aștepți să sune telefonul. Să te gândești la celălalt în fiecare secundă când nu e cu tine. Ei bine, te privesc de îndată ce deschid ușa casei și rămân înmărmurit. Radiezi și dai de pământ cu toate ipostazele pe care mi le-am închipuit anterior. Ți-am spus vreodată că oamenii pot fi dinainte împărțiți în categorii? Ți-am spus? Ei bine, dacă ți-am spus, lasă-mă să mai fac o precizare: nu toți. Tu îmi scapi. Mi-ești dragă și mi-e ciudă că nu te pot plasa într-o categorie anume. Nu reușesc să te înțeleg. Tu dai de pământ cu toate atuurile mele. Puteam să mă laud, la orice oră și orișicui, că pentru nouă din zece de oameni, date fiind circumstanțele, pot să le prevăd acțiunile, că la nouă din zece oameni, în funcție de cum vorbesc, de cum scriu, de cum se strâmbă și tac, și în funcție de fapte, pot să le simt pulsul inimilor. Ticăitul acela interior. Ceasul ascuns. Dar la cea de-a zecea persoană, pur și simplu mă cuprinde neputința, disperarea. A zecea persoană mă depășește cu totul: tu ești acea a zecea persoană!

 

Tu ce crezi? Au mai existat vreodată două trupuri cu atingeri atât de sălbatice și avide, cu priviri atât de stângace și însetate, să se potrivească așa ca noi? Avem gânduri suprapuse și iubim la fel, uneori simțim la fel, iar când nu simțim la fel, ne înțelegem chiar și când nu suntem adepții cuvintelor. Suntem două făpturi deosebit de stranii. Suntem, mi se pare mie, de neînțeles. Iar Dumnezeu, regizorul întâlnirii noastre, cu siguranță râde, martor detașat la toată această mascaradă. Dar mi-ești dragă. Și știu că singura rază de sănătate ce străpunge toată nebunia asta e că avem amândoi un temperament ce ne permite cu ușurință să înțelegem lucrurile de cele mai multe ori. Știu, uneori, înțelegem vag, și avem percepții destul de obscure, precum fantomele, care, în timp ce noi doi ne iubim, ne vânează cu adevărurile lor nespuse. Eu, totuși, cutez să nu cred, pentru că tu ești a zecea, tu ești acea persoană specială, pe care este posibil să nu o pot înțelege. Doar s-o iubesc.

 

Sunt de neînțeles, așa-i?

 

Nu știu. Nu știu ce să zic. Îmi imaginez că nu. Nu reușesc să traduc prea bine semnalele din sufletul meu. Nu prea reușesc să găsesc un limbaj comun. Îmi pune piedică vastul meu temperament. Vastul temperament – asta e! Singurul care ne pune în legătură, care ne leagă. Ce ne conectează. Of, cum poți așa frumoasă? Uneori, îmi dai senzația că avem amândoi aceeași pulbere magică în sânge, același praf de stele presărat pe limbă, pe sub genunchi și oase, pe sub atingeri. Pielea ta și sărutul tău cu ochii închiși, de domnișoară răsfățată îmi spune că avem amândoi sclipiri din cosmos ce ne pătrund, și astfel ajungem într-un fel de legătură specială... Și cu toate acestea, suntem foarte diferiți! Nu-mi explic...

 

De ce îți zâmbesc instantaneu când devii entuziastă? Cum se explică o asemenea reacție ieșită din reflex? Sper să-mi ierți zâmbetul. Cred că e un zâmbet ce se poate ierta, un zâmbet aproape invidios. Te sărut și am acea revelație care-mi spune că până acum am trăit douăzeci și șapte de ani de represiuni. Am învățat să nu fiu entuziast. E o lecție greu de uitat. Și totuși, când îmi zâmbești, și mă săruți în văzul tuturor, încep să uit ce-am învățat. Încep să uit, dar foarte puțin...

 

Nu râde. Așa sunt eu, învăț de fiecare dată de la început pașii. Am reușit să mă fac cât de cât înțeles? Reușești să auzi vocea mea mută? Mi-e teamă că da. Altfel nu-mi pot explica de ce mă iei de mână și mă așezi cu tine la masă, chiar din clipa când deschid ușa casei.