Cea pe care am iubit-o cel mai mult, pe când am cunoscut-o, mirosea a
femeie fragedă care se spală râzând în lumina soarelui, cu fereastra deschisă.
Mirosea a femeie tânără, și țin minte că atunci când pleca din dormitorul meu,
îmi înfundam nasul în tricoul în care dormise. Mirosea ca ploaia aia proaspătă
din luna mai, când înfloresc cireșii. Au fost zile când mi-am redescoperit
sunetele de trompetă din propriul suflet. Când zâmbeam aiurea, toată ziua. Dar,
la doi ani după ce ne-am despărțit, parcă îi îmbătrânise cumva mirosul, căpătase
un iz de stătut în care nu o mai recunoșteam. Mă gândesc uneori la el și parcă îmi
e și mai dor de călătoria noastră la marginea orașului pe șoseaua mărginită de
pădure, sau de ciorapul ei negru cu fir deșirat, de părul ei blond,
strălucitor... Dar ea e altfel acum, pentru că e vie. Atunci mirosea ca ploaia,
acum miroase ca o umbrelă pe care s-au uscat o sumedenie de ploi. Pe ea am
iubit-o cel mai mult.
Pe ea o iubesc cel mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu