Cuvinte pe care nu ți le-am mai spus

Ce mai faci? Pe unde ești? Zi-mi tu prima câte ceva despre tine. Apasă cu limba pe cuvintele care-ți plac cel mai mult, ca să te pot recunoaște mai bine. E impetuos necesar pentru mine acum să mă reobișnuiesc cu timbrul vocii tale. Nu ne-am vorbit de atâta timp, știu. Și îmi pare bizar să-ți spun asta, dar de multe ori am trăit cu acea convingere că ai fost croită, din același material ca mine, făcută să te mulezi pe toată existența mea ca om, și de aceea am și tăcut. N-am spus nimic. Cum aș fi putut? Vezi tu, eu am presupus că tu ai fost acolo, în maternitate, să îmi astâmperi primele țipete dispersate în calitatea mea de prunc nou-născut, de pui de om lovit de prima gură de oxigen a vieții. Iar după ce am învățat cum să te iubesc, am crezut cu o discutabilă convingere că vei fi acolo, pe patul unde îmi voi da duhul, să îmi ștergi ultima întrebare de pe chip, rostită în calitate de laș în fața coasei reci a nemiloasei „doamne în negru”.

 

Te iubesc însetat și te-am iubit înfometat. E adevărat. Poate nu ți-am spus-o niciodată sau poate nu ți-am spus-o niciodată la timp. Sunt bărbat și nu am cum să scap de povara asta. Ies cu greu cuvintele care să te facă fericită din mine. Uneori, sunt ca o stâncă. Dar, cu toate acestea, mi-ar plăcea să mă mai lași, pentru ultima dată, să intru în somnul tău, să te păzesc acolo și să omor fiecare lucru care te hăituiește, așa cum aș face doar dacă ar avea curajul să mi se arate la lumina zilei. Lasă-mă să intru acolo, să-ți port de grijă. Deși îți cer prea mult. Știu că nu pot să pătrund acolo decât dacă mă visezi tu pe mine. Spune-mi: mă mai visezi din în când?

 

Când ai plecat, am vrut să schimb totul. Aproape totul. Să-mi schimb numele. După anumite experiențe, ar trebui cu toții să ne schimbăm numele, căci cu siguranță nu mai suntem aceeași. Tu ai fost o experiență unică în sine. Ceva genetic, ceva irespirabil, anatomic. Cu tine m-am transformat în sudoare nopți întrgi, la rând, atingând culmile plăcerii carnale. Ai fost prima, chiar dacă am mai iubit și înainte. Ai fost. Aș vrea să știi asta. Ai fost constantă, indiferent de câte altele au fost în viața mea. Întotdeauna, la tine m-am întors ca un animal domesticit, profund domesticit, care știe că la colțul patului/canapelei/mesei din bucătărie/chiuvetei din baie (mă rog, ai prins ideea) îl așteaptă hrana declanșatoare de reacții orgasmice.

 

Ultima dată când te-am văzut, după ce ne-am iubit pe deplin conștienți că n-o să ne mai vedem poate niciodată, mi-au trecut multe prin cap, și toate în timp ce te priveam cum te îmbraci. Am știu că-mi scapă frumusețea printre degete. Și totuși, paradoxal, mă umplea de fericire și în același timp de nefericire cât de la sine înțeles era pentru tine propria ta frumusețe. Țin minte că atunci când mergeam în vacanțe, de la un hotel la altul, dintr-o cameră în alta, rămâneam întotdeauna dimineața în pat ca să mă pot uita la tine cum te speli și cum te îmbraci. Iar când baia era astfel așezată încât nu mă puteam uita la tine direct din pat, mă culcam în cadă. În ultima noastră dimineață împreună nu mi-am dorit decât un singur lucru: să pot rămâne întins, iar tu să nu mai termini niciodată cu îmbrăcatul.

 

Acum, vreau să știi toate acestea. Pentru că sunt senzații pe care încă le port cu mine. Pentru că în dimineața aceea erai așa frumoasă că orele îmi păreau minute. Uneori, mă gândesc că numai când iubești sau când ești cuprins de un avânt artistic neobișnuit orele îți par minute. Vezi tu, e foarte greu să stimulezi dorința de a crea și de a iubi, dar e foarte ușor, în schimb, să o ucizi. Și ucis am fost, la propriu, în dimineața când ai plecat, în ziua în care ai fost pur și simplu smulsă din viața mea, când am simțit cum adrenalina a fost declanșată în corpul meu precum urlau în tot Afghanistan-ul sirenele în timpul primelor bombardamente americane. Îmi venea să urlu, să zbier, să lovesc pe cineva aleatoriu, să scuip sânge în propria-mi față… căci numai eu am fost de vină. Nu te-am iubit destul. Nu ți-am dăruit mai multă atenție. Îmi pare rău.

 

Îmi pare rău, dar să știi că în sufletul meu nu s-a schimbat mare lucru. Tot așa îmi vine să te sărut, tot așa îmi vine să-ți sărut genunchii, coatele, pielea cu gropițe, apoi ochii tăi ce strălucesc pe dinafară, și gura ta ce nu are pereche nicăieri în lume și tot așa mă rog unei divinități, care o fi ea, să nu mă facă gelos de tine, ca să te mai iubesc cu acea seninătate în care îmi pari mai frumoasă de cum ești, dacă se poate.