Cred că mai degrabă te-aș asemui cu murele și zmeura din copilărie pe care
o culegeam în zorii zilei, după ce mireasma lor pătrundea prin fereastra
întredeschisă și îmi umplea încăperea cu arome pe care tu nu le-ai putea
descrie, pe care tu nu le-ai putea uita și nu le-ai înțelege. Te-aș asemui cu
zilele fericite ale copilăriei mele anecdotice de prichindel cutezător, ori cu
dansul fluturilor îmblânziți în plin câmp sălbatic, mentolat, numai că tu ești
femeie vorbitoare, femeie tăcută, femeie totală și, dacă te privesc mai atent,
îmi pari chiar mai tânără decât ești, mai frumoasă când alergi, printre maci,
prin lanul de grâu, când dansezi printre mesteceni în rochia ta albă
transparentă, de in, ce lasă parțial să ți se vadă misterul, nebănuitul,
ascunsul. Tu aduci în sufletul și-n pieptul meu toate aromele florale,
primăvăratice, mirosul de pământ proaspăt și de pădure sălbatică, drept urmare
bănuiesc că cine ți-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii, nu
sfârșiturile ei nesfârșite, și cine suflet ți-a dat a vrut deliberat să mă
însuflețească pe mine până la adorație, până la venerație, până la revelație, în
așa fel încât să mă întreb necontenit de unde ai mintea ce sucește minți și
glasul ce îmblânzește voci și privirea de unde o ai? Și de unde ai toate
bucuriile cărora nu le-am găsit încă un nume, ca să nu mai vorbesc de surâsul
tău enigmatic? Te-aș putea, desigur, asemui cu multe, dar cu cine aș putea de
fapt să te-asemăn când ești atât de fără asemănare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu