Deprinderi afective culese din dragostea ta

De o vreme încoace, numai la tine mă gândesc. Dar, mi-am propus să nu-ți vorbesc, să nu-ți scriu, să nu te sun. Nu-ți vorbesc, nu-ți scriu și nu te sun. Ești dominatoare și efecte nebănuite ai asupra mea. Am sentimentul că îmi urcă pe trup un păianjen uriaș, iar eu nu fac nimic ca să-l înlătur. Așa resimt dorul de tine, așa te simt pe tine străbătând toate arterele, prin piele, pe care o ciupesc să-mi reconfirm trăirea. E un gest aproape masochist, dar necesar. Poate că am învățat să nu iau lucrurile în serios, să nu cer definiții, explicații, să le accept așa cum se întâmplă, cum mi se întâmplă, iar dacă adulmec durere, să plec. Dar tu vezi bine că nu plec, ci rămân în strânsoarea asta care îmi dă sentimentul de afecțiune supremă împotriva oricui ar spune ceva ce m-ar clătina din armonia mea aproape bolnăvicioasă. Sunt lucruri pe care înainte de tine le doream, dar acum am renunțat la ele fără să mi-o ceri, iar cumva trăiesc nevoia aceea de a împărtăși frumusețea, groaza, urâtul. Pe care le văd, când trec prin mine, le primesc, uneori ca pe un val uriaș în reflux, ce mă lovește cu forță, ce-mi provoacă senzații puternice, și mă aruncă pe jos, iar apoi trece peste mine, și mă face să înghit apa lui sărată, dar toate acestea doar ca să-l pot stăpâni. Primesc mai nou orice cu o bucurie a așteptării pe care am început să o cunosc și experimentez doar după venirea ta. E un sentiment minunat, recunosc! Nu știu dacă noi doi comunicăm telepatic, nu am discutat despre asta, și nici nu știu dacă tu te gândești la mine în același timp în care eu mă gândesc la tine, dar depărtarea mă educă în fiecare zi, mă face mai răbdător și înțelept. Mă face mai blând și tenace. În ultima vreme mi s-a spus că zâmbesc mai des, că întineresc, dar eu știu că totul este datorită gândului tău amestecat cu al meu, ca o salivă vindecătoare.

 

Mă uit la cer și zâmbesc, și exclam clipind din ochi, gândindu-mă că de-ar știi toți bărbații secretul meu, poate ar îmbătrâni mai greu sau deloc. Și îmi vine să râd, deși știu că tu mi-ai spune că totul e doar o fantezie în care îmi place să mă pierd, dar eu știu cumva că sentimentul îmi iese, că mi se confirmă.