Când nu există o contraofertă comparabilă cu dragostea ta

Unii bărbați își aduc zi de zi servieta la muncă, alții mașina, alții zâmbetul, iar alții împrumută ceva din frumusețea femeilor cu care trăiesc, poate un zâmbet, poate ceva blând, euforic, ceva aparte, o scânteie, ce luminează centimetru cu centimetru întreg perimetrul de lucru. Eu, în schimb, sunt în dilemă, adică nu pot să împrumut nimic din frumusețea ta, nimic, nu știu ce să iau de la tine, ce pot să îți dau, pentru că și în iubire există cerere și ofertă și nu poți oferi decât ce se cere și nu poți cere ceea ce nu ți se va oferi niciodată, asta am înțeles mai demult. Dar cum rămâne totuși cu zâmbetul tău care mă întâmpină zilnic, cum rămâne cu trupul tău care se dezgolește noapte de noapte, cum rămâne cu sufletul tău în care sufletul meu se desfată? Inconștient, mimetic, îl iau cu mine în fiecare dimineață, ca pe un gând tras la indigo după gândul tău, de un sfânt, cu bucurie, ce intermediază bursa sentimentelor dintre noi doi, cererea și oferta, oferitul și primitul. Poate că tocmai sentimentele determină gândirea noastră, și nu invers, iar noi credem că ele ne sunt date doar spre a fi împărtășite. Dar eu știu că iubirea e iubire doar atunci când exclude gândirea, deși o gândire fără iubire nu e gândire, și poate de aceea nu pot să iau din frumusețea ta nimic, pentru că știu că nu există pe lumea asta o contraofertă comparabilă cu dragostea ta, și, la fel, cum îmi bat pentru tine inima nu-i inimă să mai bată.