Când îmi citești cu toate anotimpurile care te-au bucurat

Când îmi citești pagini întregi din cărțile tale preferate, cu vocea ta radiofonică, întorcând colțul paginii cu degetele tale moi, neastâmpărate și explozive, și fotografice, desigur, când mă fixezi undeva la picioarele tale, ca pe o sălbăticiune proaspăt domesticită, ei bine, abia atunci realizez că ești frumoasă ca o dimineață de vară, la munte, la mare, că ești frumoasă ca un răsărit de soare, frumoasă ca orașul care se trezește la viață, ca faleza invadată de trupuri bronzate, ca limpezimea apei, ca primele valuri trezite de țărm. O faci de parcă te caută iubirea și-ți lasă urme de pași pe nisip ca s-o găsești, adică pur și simplu îmi citești ca unui iubit pe care trupul tău a pus monopol, ca și cum ai reconstitui cel mai reușit sărut al nostru, îmi citești relaxată, detașată, de parcă nici n-ai ști că în jurul nostru se deschid cu punctualitate umbrelele, cafenelele, că se avântă pescarii în larg, știi tu, la ora fixă când yahturile se aliniază la start, spre lumea cea bună, când muzica vieții începe, răsună, și bucuria se întinde, și se dilată, și se înalță în suflet, ca o pereche într-un parasailing direcționat spre cer. Și mi se pare, ascultându-te supus, că tu îmi citești cu intenția vădită de a mă conduce spre al nouălea cer, că îmi citești probabil cum citesc mamele de îngeri, în zilele cele mai limpezi de sărbătoare. Că îmi citești cu trupul tău ars de soare, cu sânii tăi goi, plini de săruturi, cu zâmbetul tău care vindecă, cu îmbrățișarea ta alinătoare, prescrisă numai mie, ca un tratament super-eficient pentru serile când tristeți nespălate duhnesc pe sub ferestre și îmi dau târcoale. Pesemne și probabil că tu îmi citești cu toată ființa ta, cu toate anotimpurile care te-au bucurat, căci numai așa se explică de ce îți cresc aripi în fiecare seară, sau de ce mă dezbraci cu atâta știință cu iubirea ta toată, încapsulată, natural, în iubirea mea cea mai mare.