Ne-am dat întâlnire,
ne-am întâlnit, ne-am văzut, ne-am plăcut tare, foarte tare, aș putea spune, și-apoi...
primul tău sărut mi-a slăbit controlul, și mărturisesc că a fost ceva plăcut,
deși uitasem gustul plăcerii, liberarea și eliberarea, a fost ca și cum mintea
mi-ar fi fost învăluită într-o uitare nocivă, ce te amorțește ușor și te face
să uiți de tine, în timp ce pieptul se bombează calm și ritmat, iar plămânii se
umplu de cețuri anestezice. Gustul tău mi-a transmis ceva din aroma nicotinei,
care îți urcă prin vene până ce mâna care strânge țigara nu mai tremură, la fel
și cealaltă, ce încetează să mai caute. Mirosul tău mi-a zăbovit în nări, s-a
agățat de firele mele inerte și rare, ochii mi-au rămas deschiși, nemișcați,
blocați, nici n-au clipit, au savurat contactul, plăcerea și usturimea, și am
realizat, la un moment dat, că luminița de la capătul tunelului e undeva în
vârful nasului, se aprinde și se stinge în ton cu pieptul, cu plămânii și
scurtele contracții ale nărilor, dintr-o estetică a deprimării, dintr-o
extensie naturală a nevoii de a nu simți când sângele se îngreunează, când
inima bate mai repede, iar apoi încetinește, până când extremitățile devin reci
și moi și nu-ți mai aparțin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu