Nu foarte multe femei reușesc
să îmi atragă atenția. Și totuși, la sfârșit de august, într-o hoinăreală
inexplicabilă de moment, am remarcat o tânără roșcată, care stătea pe bancă,
undeva într-un colț mai retras al parcului, și-mi părea liniștită, dar și
sălbatică, în același timp. Era ceva proaspăt la ea, ca la o gumă de mestecat
mentolată pe care o scoți prima oară din pachet. Avea părul lung, întins, cred
că era o ginger în toată regula, și
niște ochelari din ăia minuscului, probabil atent cumpărați, pentru a-i sta cât
mai bine. N-aș putea spune exact de ce, dar părea isteață, sharp and witty cum s-ar zice, și frumoasă, dar așa, într-un fel
mai pervers, cum o fac tipele din reclamele pentru energizante, care-ți zâmbesc
uneltitor, de la distanță.
Avea în mână o carte cu
siguranță albă, cu imprimeuri verzi. Cu un titlu în românește, ce îmi părea
tare cunoscută, cred că îmi amintea de un cadou făcut odată cuiva, cuiva
special pentru mine, adică era un cadou special totodată, pentru că altfel nu
mi-ar fi atras atenția. Cred că era o carte roșie altădată, acum albă și cu
gravuri verzi, așa că m-am apropiat sfios cât am putut de aproape, abia-i mai
zăream ochii rimelați și jucăuși din spatele cărții, care era destul de
subțire, exact așa cum mă așteptam, și titlul începea să mi se dezvăluie, era Povestea lui O, scrisă de Pauline Réage,
o carte surprinzătoare și îndrăzneață, chiar dacă nu neaparat densă și
elitistă. Prin urmare, m-am așezat pe o bancă apropiată, de unde puteam observa
roșcata asta atrăgătoare mai bine, din profil, și m-am delectat câteva minute
bune cu imaginea ei, o studiam în timp ce citea, era cuprinsă de text, ba chiar
la un moment dat un mic tremur i-a străbătut tot trupul, făcând paginile să se
clatine modest, cred că la fel și corpul, am avut impresia că un mic zvâc
electric a scanat-o cu totul, m-am gândit că-i putea fi ușor frig, sau că
ajunsese, în sfârșit, la pagina 62, sau la pagina 87, eu de fapt asta voiam să
văd și pentru asta ieșisem din casă, ca să glumesc puțin.
Ar fi tare, oricum, să
ieși din casă în fiecare zi cu scopul de a te desfăta cu imaginea unei roșcate
atrăgătoare și ușor perversă care citește pe o bancă Povestea lui O de Pauline Réage, dar, tocmai când mă gândeam la
asta și râdeam pe interior de unul singur am sesizat că era din ce în ce mai
pierdută în carte, opera se derula intens prin ochelarii ei fashion, ca să zic așa, și mi-am dat
seama că a ajuns deja la pagina 62, ori 87, fiindcă un tremur de frig i-a străbătut
parcă întreg trupul, un tremur de frig sau un mic orgasm, eu mizam pe orgasm,
vă dați seama, adică mai devreme nu cred că v-am zis tot adevărul, ci am
adăugat și eu, așa, ca ăia de prin cărți, mici detalii stilistice menite să
inducă cititorii visători în confuzie.
Ieșisem, așadar, să văd
o femeie șarmantă și ușor perversă cum citește pe o bancă din Parcul Central Povestea lui O, dorință îndeplinită. În
timp ce eu mă făceam din ce în ce mai comod undeva alături, pregătit emoțional
să-i văd trupul cuprins de un scurt orgasm, de un tremur electric al plăcerii
fizice și mentale, după parcurgerea pagii 62, ori 87, chiar în momentul când se
pregătea să dea pagina, da, exact atunci, chiar exact atunci, am văzut-o că își
ridică privirea pe deasupra ochelarilor și mă privește. Mi-a zâmbit. Așa că,
foarte sigur pe mine în momentul ăla, m-am ridicat și am făcut câțiva pași spre
ea, i-am spus un simplu și fonetic Hei, Salut!,
și deja miroseam toată senzația de teamă și emoționalitate ce pusese stăpânire
pe ea, mai ales că și-a dat seama foarte repede că eram orb, după bastonul meu,
iar asta a speriat-o puțin, dar o și incita, în același timp, simțeam asta
foarte concret în vârful nasului meu, care nu m-a înșelat niciodată, adică
chiar o incita și întărâta, Salutare și
ție!, mi-a răspuns cu o voce blândă, foarte feminină, iar eu..., mă rog, n-aș
putea spune exact de unde mi-a venit ideea, dar am rugat-o dacă poate să-mi
citească cu voce tare ce tocmai citise, și, simțind o ușoară roșeață complice
pe obrajii ei, am auzit – O se simțea
pierdută, dându-și seama că acum nu va mai scăpa acestui gen de mângâiere pe
care nu l-a acceptat niciodată fără să se zbată și să fie umplută de rușine, de
care încerca să scape cât de repede se putea, atât de repede încât de-abia
putea fi atins, și care i se părea un sacrilegiu, căci sacrilegiu considera ca
iubitul ei să stea în genunchi în fața ei, când ea era datoare să îngenuncheze
în fața lui... Apoi s-a oprit, respira greu, simțeam asta, simțeam jocul aritmic
și dereglat al respirației din pieptul ei și, ca să o salvez din tăcerea acelui
moment foarte intens, am rugat-o să-mi citească primul paragraf de la pagina
87, iar ea, după câteva răsfoiri precipitate a început așa: - Cuvântul “desfăcuse” și expresia “a-și desface picioarele” se
încărcau, în gura iubitului ei, de atâta tulburare și simț al puterii, încât nu
reușea niciodată să le asculte fără un fel de prosternare interioară, de
supunere sacră, ca și cum nu el, ci un zeu i-ar fi vorbit...
Se simțea în amănunt
toată emoția din trupul ei, milimetru cu milimetru. Eu am zâmbit tăcut, și cred
că și plăcut, simțind încă o dată tremurul orgasmic din trupul femeii, mai
puternic și mai necontrolat decât prima dată, am făcut o reverență după care am
luat-o ușor, la pas, spre casă, ghidându-mă după sunetul metalic al bastonului
meu, căruia îi auzeam cadența orientativă ce suna asemenea unui inel ce lovește
bara de fier a băncii din parc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu