Așa cum rechinul iubește sângele

Ai măcar habar ce înseamnă să nu poți respira? Să iubești o femeie cum iubește rechinul sângele? Poate. E posibil. Nu zic nu. Poate ai simțit și tu, preț de câteva secunde, mâini anonime și nevăzute care te strâng de gât, când atmosfera din jurul tău are consistența spumei și când te poți mișca în voie, iubit fiind, neștiind că orice abatere de la regulă te va sufoca mai târziu și te va devia de la șirul prestabilit de acțiuni permise, aruncându-te într-o cușcă dulce și maleabilă, care nu-ți va mai permite decât să trăiești ca un astmatic, o cușcă ce te va opri să evadezi, să recompui, să reconfigurezi, până ce mâinile îți vor fi diafane, iar atmosfera se va dilua, ușor cețoasă, ca să nu vezi groapa în care calci, când ești într-o cădere liberă, când ești în vis și visul moare, știind că urmează contactul, realul, probabilitatea flexării plămânilor după tot soiul de voințe dezinteresate, neștiute, necunoscute, ale celorlalți, care nu știu ce-i în sufletul tău ars și în sângele tău fierbinte, care ascultă, dar nu înțeleg, care execută, în timp ce mișcările tale respiratorii scad și cresc, compun, până ce e bine, e mai bine, bine și liniștitor, bine ca lucrurile să fie lipsite de greutate, și imposibil de clintit, precum un corp lipsit de viață ce plutește în Marea Egee, până ce devii superstițios, și te rogi ca părul să nu ți se mai albească, iar stâncile și stapilopozii să se umezească regulat, dar și să se usuce apoi, ca mușchiul de pe ele să fie alunecos și consistența gândurilor să-ți fie mai tăioasă, vineție, și prin vene să ți se plimbe o mică gărgăriță, portocalie și cu buline albe, ce te așteaptă la colț, la cotitură, când nu te vede nimeni, când nu te aștepți să mai găsești ceva, deși îți pregătești din timp buzele, și mâna, și încordezi degetul, iar tendoanele îți sunt tensionate, arcuite, calibrate  cât să-ți propulseze cicatricile de altădată direct în spuma valurilor, cât să te poarte înapoi în timp, în ziua când sperma se usca pe cearceaf la fel cum se uscă nisipul după plecarea apei și la fel cum cutia toracică își micșorează volumul când vede o pereche de sâni perfecți, din clipa când mușchii se relaxează, eliberându-se atât de pasivititate cât și de indiferență, ca un obiectiv interior care focalizează, neștiind că urmează declicul, și poate tocmai de aceea nu mă las fotografiat, ca să nu contribui la documentarea vieții, la documentarea lipsei ei, până la urmă oricum ochiul devine când vrea el inocent și obiectiv, sau măcar vrea să facă asta, sau trebuie să facă asta, într-un joc de distanțare și de mediere prin ecran, așa că nu pot decât să-mi aprind o țigară fără tutun, să privesc atotcunoscătorii drept în ochi și să le suflu, măcar imaginar, fumul în față, ca să le reproșez tăcut că ei nu te cunosc, că îți cunosc poate doar granițele trupului, linia fină a umerilor, a feței, bărbiei, capul dat pe spate, când privești pierdută spre inevitabil, cu tenul înnegrit de soare, pe care aș vrea să-l mai sărut deși știu că încă ustură, și asta mă face să-mi recunosc dependența de goliciunea ta, pe care o văd ca pe o dependență de sare, dar apoi îmi amintesc că lumea nu este făcută numai pentru mine, și nici nu mă așteaptă la nesfârșit, ci primește de la mine doar o reconfirmare a validității ei ontologice, devenind o lume percepută într-un fel de viață reflexivă, ce-ți transmite un gen de idealism care te obosește și te sufocă, cu care îți mai place să te joci dar de care vrei repede să scapi, să scapi periodic, ritualic, să ridici mâinile deasupra capului, ca să fii mult mai convingător când negi trecerea finisată a timpului, varietatea lui inegală, și curenții pe care-i leagănă uneori deasupra ta, când te minți de unul singur că n-o mai iubești, că nu-i mai simți umbra și greutatea, și nici prezența în absență, când mici fragmente din sensibilitatea ta s-au împrăștiat cu timpul undeva în spate, în vremea când o iubeai așa cum iubește rechinul sângele și când nici prin cap nu ți-ar fi trecut vreodată că apa fierbinte din cadă va deveni singurul lucru care, în lipsa ei, îți va mai aparține de fapt.