-
Ce bine că te-am prins aici! Că iar fugi
și cine știe când ne mai vedem.
-
Offf! Bine... Ce vrei cu mine?
-
Să-mi spui.
-
Îți spun, numai să știu. Ce să-ți spun?
-
Spune-mi, ce sunt oamenii?
-
Sunt culori, cred. N-am văzut vreunul
incolor până acum.
-
Ei, nah! Păi de ce să fie culori și nu
sunete?
-
Și sunete. La fel, nu am văzut vreunul
tăcut până acum.
-
Dar cei muți? Nu sunt tăcuți?
-
Nu. Ei văd. Iar vederea... e un fel de
vorbă. Privește... cum mă uit la tine acum. Ce-ți zice asta?
-
Că râzi de mine.
-
Vezi? Doar pentru că nu vorbesc, nu
înseamnă că sunt tăcut. Un sunet nu e doar un sunet, tinere; e și o literă, o
dungă, un punct... sau chiar o oră. Ori chiar un vis.
-
Tu mă minți... nu ai cum să spui că
sunetul e oră sau punct!
-
Hehehe... Zâmbesc. M-ai prins. Nu e. E
invers. Dar fă așa: ascultă o picătură și gândește-te apoi la tot ce te gândeai
când ai ascultat-o. Vei vedea atunci ce înseamnă un sunet.
-
Offf... iar nu te înțeleg. Dar poate că
așa sunt eu și așa ești tu. Mai bine spune-mi ce vezi când mă oprești pe mine
din visare.
-
Văd tot ce nu aud, simt tot ce nu am mai
văzut, gândesc tot ce nu știam. Și înțeleg.
-
Hmmm... dar eu de ce nu fac la fel când
tu dormi?
-
Fiindcă suntem unul întru visarea
celuilalt. Fiindcă tu ești prea ocupat să mă visezi pe mine făcând tot ceea ce
am zis adineauri.
-
Stai... păi... păi... acum cine visează?
Care dintre noi?
-
Cine știe... poate amândoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu