Nu cred că poți gusta de două ori din aceeași tinerețe

Mi-am amintit cum și când a fost cea mai bună noapte de dragoste a noastră. E un gen de emoție care mă sufocă, despre care nu ar trebui să scriu. Și totuși, o fac. Poate pentru că asemenea stări mă ard pe dinăuntru cu durerea unei molecule de arsenic pe care ți-o presari singur pe limbă. Sunt blestemat să-mi amintesc fiecare colț al tău de piele, fiecare loc umed, de parcă aș fi vreun soldat rănit și întors acasă dintr-un război din care abia am scăpat cu viață după ce am cucerit tranșeele coapselor tale ferme. Nu înțeleg de ce am avut norocul și ghinionul să te iubesc. Altcineva a dat cu zarul în locul meu, probabil. Îmi place să cred asta. La fel cum, atunci când îmi așez capul pe pernă, îmi place să reconstitui ritualul nostru intim, din dormitor, din zilele noastre naive, intense, explozive.

 

Mă cutremură ideea că azi, un alt cuceritor de redute feminine îți mângâie pielea, spatele arcuit, de gheișă răscumpărată cu sentimente electrizante, dar fine, și sărate, poate chiar imaculate. Unul mai norocos ca mine, unul mai dibace, cu un plan strategic în care a fost stabilit să te întâlnească la timp. Nu înaintea mea, nici în timpul meu, ci după mine. 

 

Așa e, tu știai să îmblânzești revolta, să te joci cu plăcerile mele, și să dansezi sâmbăta în fața mea de parcă am fi trăit ultima noastră zi pe pământ. Azi, dacă ai fi prin preajmă te-aș întreba dacă crezi că te poate înlocui cineva. Chiar, crezi asta? Eu sunt sceptic. Nu cred că poți gusta de două ori din aceeași tinerețe. Nu cred că poți culege doi asteroizi din același loc și nici că gustul unei femei îndrăgostite se găsește în duplicat. Mi-ar plăcea totuși să fii aici, să-mi spui tu, în limba ta vulnerabilă,  ce crezi despre toate astea. Să ne jucăm cu ipotezele așa cum puii de panteră se joacă cu coada mamei. Nădăjduiesc încă, naiv de felul meu și ca un surfer neexperimentat ce e serios amenințat de valurile propriilor amintiri, că nu te-ai schimbat deloc. Că ai rămas la fel. Densă în tandrețuri. Mândră și trufașă în săruturi. Invulnerabilă în compromisuri. Dar și volatilă și sensibilă ca un pui de cobră care încă nu știe să se apere de dragostea unui bărbat.

 

Eram suspect de perfecți împreună. Ca doi pui de lupoaică alăptați din dragoste. Ca Othelo și Desdemona înainte de a fi atinși de șoaptele lui Iago. Încă te visez și încă mă mai joc cu amintirea ta tocmai fiindcă te-am prețuit atât. E dureros să pierzi focul din palmă, magia dintr-un zâmbet închis de buze ori cântecul femeii ce se spală spumos dimineața, după ce a fost iubită în așternuturile albe, ale sincerității dezarmante. Nu cunosc prea multe potriviri și totuși... le recunosc de fiecare dată. E un paradox sentimental, pe care încă îl poartă sângele meu, la fel cum trupul încă îmi poartă mutațiile tale genetice, atingerile tale și retușările tale, ce n-au intenționat niciodată să-mi prăbușească dragostea într-o prăpastie goală, surdă și întunecată.

 

Auzi? Mă auzi? Dacă visezi și tu, poate că mă auzi... mi-ar plăcea la nebunie ca o singură dată, doar una singură... să auzi ecoul neputinței mele de a da timpul înapoi.