Odată cu fericirea moare și plăcerea

Aveam 22 de ani, vârsta de aur a fanteziilor de tot felul și țin minte că am ajuns la apartamentul ei, m-a invitat să intru, să mă așez pe canapea, ori să-i văd camera. Eu m-am dus la baie, apoi în bucătărie să pun ceva de băut. Mă simțeam acolo ca acasă, nu știu de ce. I-am promis că îi fac o prăjitură, mă bătuse mult timp la cap cu asta. Pe când mă pregăteam să desfac o sticlă de vin, am primit un mesaj pe telefon: “m-am dezbrăcat și te aștept în pat, în camera mea”. În condiții normale, până la ruptura asta, ba chiar și în fanteziile din timpul exilului nostru fizic, aș fi luat paharele cu vin, aș fi fost stângaci și emoționat desigur (la vârsta aia încă mi se mai întâmpla un asemenea lucru), aș fi glumit puțin, probabil, pentru a ascunde treaba asta, dar aș fi fost și uman, ludic, jovial. M-aș fi dus la ea și, îmbrăcat fiind, aș fi început să o dezvelesc ușor, bucată cu bucată, să-i descopăr goliciunea, curbele trupului mascate de cearceaf, s-o observ și să mi-o asum, s-o cercetez, să mă prostesc și s-o întreb cele mai de fără de noimă lucruri - Și, spune-mi, Luana, ce mai faci tu, ce-ai mai făcut în ultimul timp? Asta în timp ce aș fi mângâiat-o și aș fi privit întreaga scenă în oglinda dulapului, - Ai observat plictiseala de la cursuri, inhibarea personalității unora, ori a creativității?, Trebuie să fim noi înșine, Luana! Iar ea, ea ar fi început să se mângâie singură, să se unduiască în ritmul impus de atingerile mele, să-mi descheie pantalonii, privind la rându-i în oglindă – totul ca o reprezentare a noastră jucând un rol, rolul libertinilor întru satisfacere, ca într-o detașare în plină acțiune.

 

Ciudat a fost însă că atunci, în momentul ăla, adică exact în momentul ăla, când toate astea îmi treceau prin cap, ca într-o scenă derulată din Pulp Fiction, eu fiind încă în bucătărie, o schimbare se produsese în mine, la 360 de grade, fără să știu de ce, și fără să fi fost prevenit de ceva, sau poate am sperat că totul o să dureze, că totul se îndreaptă spre bine, spre fericire. Nu conștientizam nicicum atunci că, de fapt, fericirea murise, fericirea ca viață, ca emoție și sentiment de exaltare a gândurilor, a trupului și sufletului, și că toate lucrurile acestea deveniseră anacronice peste noapte, într-o raționalitate rece și monstruoasă ce mă domina atunci. Sună bizar, știu, dar când fericirea și tristețea mor, ajungi parcă un anti-om, un fel de plimbător de trup lipsit de orice transcendență momentană, un hedonist banal care execută repetiții, vizualizate anterior în vreun alt tablou al mecanismelor de producție automatizate.

 

În tinerețe, îți imaginezi cum va fi următoarea partidă de amor, iar apoi, când ea nu e nici pe departe așa cum ți-ai închipuit în plăsmuirile tale cele mai senine, mergi mai departe. O iei de la capăt. Repetitiv. Iar eu, eu m-am dezbrăcat acolo în bucătărie, am pus hainele pe un scaun, am dus cu grijă băuturile în sufragerie, apoi am intrat în dormitor. Ea, mă aștepta, așa cum îmi imaginam că se va întâmpla, ascunsă sumar sub cearceaf. Era frumoasă, tendențioasă într-un fel, dar avea aceeași privire rece și inexpresivă pe care o avusese și în restul timpului, o figură neinterpretabilă, o expresie politically correct, ca să zic așa, nu mă ura, dar nici nu mă iubea, mă aștepta doar să ne satisfacem o nevoie. Atunci am realizat cred, pentru prima oară în viața mea, că odată cu fericirea moare și plăcerea. Sau, altfel spus, fericirea e o himeră standardizată, pe care nimic n-o poate potența și nimic n-o poate diminua, o plăcere plată, rece, mereu aceeași, mereu funcțională, născută numai din necesitate, nu din vreo intenție nefirească a sufletului, nici din vreun impuls creativ și emoțional al omului.

 

Aveam 22 de ani, vârsta de aur a fanteziilor de tot felul, și încă mai credeam în momente unice, de o exaltare orgasmică, ieșită din comun. Uneori, mi se pare că viața mea n-a existat niciodată. Nici măcar acum.