In vino veritas

poeții, bețivii, chimiștii, pictorii și inginerii,

nebunii, naivii, fanaticii, credulii, ba chiar și visătorii

au căzut cu toții de acord:

de la minciună ne crește nasul,

dar de la adevăr ne cresc brațele.

eu, poet în felul meu, bețiv de ocazie,

pictor al gândurilor de mai bine și

inginer al iluziilor de tot felul,

nebun după tine până la capăt,

naiv îndrăgostit,

și fanatic după trupul tău,

credul din cale-afară și

visător cu carte de muncă

am convingerea că noi doi

suntem cei mai sinceri oameni

de pe pământ, fiindcă

n-am mai văzut pe nimeni

în afară de

noi

care să alerge la marginile opuse ale lumii

doar ca să se îmbrățișeze

o dată pe zi.

e păcat că nu ne cresc și mai multe degete,

ca să putem comunica mai ușor

prin codul morse,

de fiecare dată când

ciocnim unul în pieptul celuilalt,

să verificăm dacă mai suntem

sau nu acolo.

uite! vezi?  

uită-te la ceilalți oameni

cum se plimbă unul pe lângă altul

ținându-se de mână

și vorbind.

noi doi nu putem face asta decât pe rând:

ori vorbim,

ori ne ținem de mână

pentru că nu sunt suficiente ecouri

să ne ducă vocile

de la un capăt de lume

la celălalt.

tu n-ai observat că lor nu le cresc brațele niciodată?

oare suntem noi doi alergici la adevăr?

hai să ne lămurim

și să ne mințim puțin în seara asta,

înainte de culcare.

dar  cu condiția să ne spunem o minciună frumoasă

care știe să meargă în pantofi cu toc,

pentru că minciunile cu picioare scurte

nu mi-au plăcut niciodată,

deși,

nu știu cum,

toate,

dar toate,

sunt mici de înălțime,

probabil e ceva genetic.

“vreau să mai rămâi”, i-am spus.

„o să rămân”, mi-a zis.

a doua zi brațele mele erau mai lungi

iar ale ei mai scurte.

“se pare că ești alergic și la minciună, nu doar la adevăr”,

mi-a spus.

am înțeles atunci că ea

nu avea cum să înțeleagă.